TeXTe

Bogdan Varvari - ABSENTUL

2012-01-01T03:39:00.000-08:00

Dănuţ Florescu fusese înscris de curând în clasa a VII-a B a gimnaziului „Sfânta Maria”. Învăţase la şcoala din satul natal până atunci, dar părinţii lui îşi găsiseră de lucru la oraş iar el trebui să-i urmeze. Era un băiat plăpând, tăcut, confiscat de o timiditate bolnăvicioasă, aflată la limita crispării. În gesturile lui stângace şi în puţinele cuvinte pe care le rostea nu puteai găsi nici una din stridenţele cu care debutează de obicei adolescenţa. Dimpotrivă, totul în fiinţa lui era estompat, şters, atenuat. Privindu-l mai atent – deşi la drept vorbind nu aveai nici un motiv să o faci – îţi lăsa impresia că trăieşte într-o altă lume, complet străină celorlalţi.
Primul trimestru era pe sfârşite. Tezele fuseseră trecute în catalog, mediile erau încheiate la mai toate materiile, orele se desfăşurau într-o atmosferă destinsă, sărbătorească. Se apropia vacanţa de iarnă şi, o dată cu ea, Crăciunul.
Doamna Pocol, profesoara de muzică, trase adânc aer în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o probă olimpică, apoi se lansă în prima strofă a unui vechi colind românesc. Vocea ei de mezzo, neobişnuit de delicată şi de clară, contrasta cu masivitatea vălurită a trupului care o adăpostea. Era ca un firicel de apă care tâşnise prin spărtura unui imens baraj.
- E un colind de la mine din zonă, le zise cu mândrie elevilor, îndemnându-i şi pe ei să cânte.
La început, glasurile elevilor rămâneau mereu în urmă, tatonând linia melodică, pipăind-o parcă, încercând să-i determine ritmul şi ondulaţia cam în acelaşi fel în care un melc încearcă să contureze, cu antenele lui fragile, forma obstacolului întâlnit în cale. După mai multe poticneli, colindul începu să se închege şi să plutească domol prin aerul cald al sălii de clasă. Ochii doamnei Pocol, de obicei mici şi inexpresivi, se lărgiseră acum, radiind o lumină vie, candidă, pe razele căreia privirea reuşea să evadeze din închisoarea de grăsime a chipului.
Singurul care nu cânta era Dănuţ. „Tu nu ai voce”, îi spusese profesoara prima dată când îl auzi. Şi totuşi, în ciuda acestei infirmităţi evidente, doamna Pocol ţinea cu tot dinadinsul ca şi Dănuţ să cânte. Era o socialistă a cetăţii sunetelor. Nu putea admite că printre fiinţele omeneşti există una a cărei voce să nu-şi găsească locul în marea orgă universală. Dănuţ se supuse, dar văzând mutrele acre pe care le făcea doamna Pocol atunci când el falsa (iar asta se întâmpla mai mereu), decise să cânte din ce în ce mai încet, până când vocea lui devenise inaudibilă în corul celorlalte şi tot ce mai rămăsese din ea era o mişcare în gol a buzelor. La drept vorbind, Dănuţ nu suferise niciodată din pricina acestui exil. Dimpotrivă, detaşarea de ceilalţi îi dădea o anumită satisfacţie, un vag sentiment de superioritate. I se părea că astfel, observând totul din afară, el era singurul care rămânea „serios”.
De data asta însă, spre nedumerirea lui, Dănuţ şi-ar fi dorit să cânte. Ceva din seninătatea odihnitoare a colindului i se răsfrânse în suflet, ca o chemare venită de pe tărâmul curat şi pentru totdeauna pierdut al copilăriei. Îşi revăzu bunicii, casa în care se născuse, bucătăria mică, mirosind ameţitor a colaci, podul cu lăzi vechi, atelierul de croitorie al unchiului, uliţa curbată larg către bisericuţa de pe deal, cei doi salcâmi bătrâni din faţa grădinii, cu coaja aspră şi zbârcită, derdeluşul de la marginea satului, unde un cneaz medieval îngropase o comoară încă nedescoperită. Toate îi reveniră în minte cu o precizie dureroasă, până la ultimul detaliu, până la forma pe care o avea clanţa uşii de la verandă, până la nuanţa de roşu în care era vopsit butoiul din grădină în care se ţinea apă pentru udat legumele, până la mirosul aspru, ierbos, pe care îl răspândea surtucul de lână al străbunicului. Toate se conservaseră perfect în bulgărele de ambră al memoriei şi se reflectau acum în oglinda curată a colindului.
Şi totuşi, Dănuţ nu cântă. Se închise în muţenia lui cu o îndârjire răutăcioasă, care îl umplu de mirare şi de spaimă. Ştia că, dacă ar fi cântat, glasul lui s-ar fi împletit firesc cu celelalte, măcar azi, măcar în acest rând; că puterea amintirilor l-ar fi strecurat dincolo de gratiile rigide ale corzilor lui vocale. Azi ar fi cântat cu o voce mai mare decât aceea a fiinţei lui de carne, o voce venită din lumina imaculată a copilăriei. Dar tocmai de acea voce îi era teamă, de puterea ei nimicitoare. Ştia că, o dată ce o va auzi, tot edificiul solitudinii lui orgolioase s-ar fi năruit, iar el ar fi rămas lipsit de apărare în faţa nostalgiei. Şi mai ştia că, atunci când colindul ar fi luat sfârşit, când bucuria regăsirii copilăriei s-ar fi stins în trena ultimei note, întoarcerea la viaţa searbădă de zi cu zi i-ar fi părut insuportabilă.
- Dănuţ, tu de ce nu cânţi?
Glasul doamnei Pocol se prăvăli ca un meteorit prin aerul clasei, sfârtecând brutal reveria festivă a colindătorilor. Era glasul arţăgos şi strident al unei precupeţe. Ochii îşi pierduseră şi ei dilatarea hipnotică, redevenind mici, vulgari, sfredelitori. Îl priveau pe Dănuţ cu un fel de stupoare apocaliptică. Pentru doamna Pocol, faptul că unul dintre elevi nu cânta era un afront adus armoniei universale, ceva la fel de stânjenitor şi de oribil ca un coş apărut subit pe nasul unei mirese.
- Te-am întrebat de ce nu cânţi, repetă doamna Pocol.
Câteva clipe, Dănuţ o privi buimac. Apoi înţelese că, furat de gânduri, uitase să-şi mai mişte buzele în gol.
- Doamna profesoară, zise el, cu o voce cât mai stinsă, nu mă simt prea bine. Vă rog să îmi daţi voie să merg la toaletă.
Doamna Pocol îşi lăsă capul uşor pe spate, uitându-se la Dănuţ cu oboseala unui scepticism rutinat, îndelung şlefuit de minciunile a mii şi mii de elevi. E drept că, în ciuda lipsei oricărei aptitudini pentru muzică, Dănuţ era un elev bun, care nu îi făcuse vreo problemă până acum. Dar nu poţi ştii niciodată. Se mai încrezuse şi altădată în elevi „buni”, care se dovediră a fi nişte pramatii. Îşi cereau voie la toaletă şi ieşeau în curte să fumeze. Sau se încăierau cu alţi elevi. Sau jucau fotbal şi spărgeau vreun geam de la laboratorul de chimie.
- Bine, zise doamna Pocol până la urmă, oftând vag, acceptând să înfrunte încă o dată primejdia de a fi înşelată. Dar să te întorci repede. Altfel te trec absent!
Ca şi cum nu ar fi auzit somaţia, Dănuţ înaintă fără grabă printre şirurile de bănci, păşind egal, neutru, somnambulic.
Când închise uşa în spatele lui avu o uşoară tresărire. Coridorul era pustiu, cufundat într-o lumină gălbuie, palidă. Platanii mari din curtea şcolii umpleau cu solemnitatea lor tristă dreptunghiul ferestrelor.
Toaleta băieţilor se afla la celălalt capăt al coridorului. Nu avea nici un motiv să meargă acolo. Se gândi să mai rămână câteva clipe lângă ferestre, apoi să intre înapoi în clasă.
„Aş putea totuşi să mă spăl pe faţă”, îşi zise Dănuţ, pornind către toaletă. Perspectiva de a merge până acolo şi de a se spăla pe faţă îl făcea să se simtă mai puţin vinovat pentru minciuna pe care i-o spusese doamnei Pocol. Şi apoi, poate că nici nu era minciună. Poate că îi era într-adevăr rău, doar că într-un mod mai subtil decât atunci când îţi curge nasul sau îţi ies bube pe corp.
Ajunse. Degetele lui subţiri bâjbâiră după întrerupător. Neonul pâlpâi de câteva ori indecis, apoi lumina se smulse din pieliţa lui tubulară şi uplu încăperea cu o pastă alburie. Baia mirosea puternic a clor şi a cârpe umede, murdare. Dănuţ se îndreptă spre chiuvetă. Deasupra ei, atârnând strâmb, se deschidea ochiul ciobit şi inert al unei oglinzi. Dănuţ se privi fugar, indiferent. În lumina făinoasă a băii, chipul lui avea o paloare aproape morbidă. Era chipul uscat al unui spectru.
Răsuci robinetul de apă rece. Câteva momente, apa avu culoarea laptelui cu cacao, apoi se limpezi. După ce se spălă pe faţă, Dănuţ îşi mişcă mâinile în aer ca să le usuce. Zâmbi, amuzat de gesticulaţia lui caraghioasă, de dirijor fără orchestră. Vru să se întoarcă în clasă dar se opri. „Dacă tot sunt aici...”, îşi zise, intrând în una dintre cabinele cu W.C. Erau trei cabine, făcute din rumeguş presat, vopsite într-un cafeniu deprimant, cazon. Încuietorile uşilor fuseseră smulse de mult (ca de altfel şi în toaleta fetelor, care nu mergeau acolo decât în grupuri, ca să aibă cine să „le ţină uşa”), şi nimeni nu-şi bătea capul să le înlocuiască. Oricum ar fi dispărut iarăşi a doua zi. Peretele de faianţă din spatele W.C.-ului era mâzgălit cu mesaje obscene şi numere de telefon.
Nu apucă să îşi descheie primul nasture de la pantaloni când cineva izbi puternic uşa cabinei. Dănuţ tresări speriat, răsucindu-se brusc, apoi încremeni. Împlântat în chenarul uşii, rânjind uleios din colţul buzelor, fixându-l cu nişte ochi bulbucaţi, batracieni, era Giani, stareţul necontestat al derbedeilor şcolii.
- Ce cauţi aici, bă mormolocule, şuieră Giani printre dinţi, tu nu ştii că ăsta-i veceu’ meu?
Dănuţ îşi simţi capul greu, atât de greu că nu mai putea să şi-l ţină drept. Gâtul i se încovoie ca o crenguţă de alun în vârful căreia lipeşti o bilă uriaşă de lut umed.
- N-am ştiut, Giani, iartă-mă, n-am ştiut că-i al tău. O să mă mut dincolo. Uite, nici nu l-am folosit.
- Ce-mi pasă dacă l-ai folosit sau nu?! Ai intrat aici. E destul. Taxa de intrare e cinci lei.
Dănuţ rămase cu ochii pironiţi în podea. Ştia că n-are nici un ban la el, şi totuşi începu să se scotocească febril prin buzunare.
- Hai bă fraiere, mai repede, se precipită Giani. Hai că vine pauza, nu pot sta toată ziua după tine.
Tot ce găsi Dănuţ în buzunare fură două bomboane cu lapte şi o batistă mare, albă, împăturită cu grijă. I le întinse lui Giani cu o mână tremurândă.
- Tu-ţi baţi joc de mine? se răsti Giani. Ce-i cu astea?
- Asta-i tot ce am, îndrăzni Dănuţ, reuşind să-şi dezlipească ochii de cimentul podelei.
Înfuriat, Giani îl lovi peste mână. Cele două bomboane se izbiră de pereţii cabinei. Batista zbură spre tavan, se despături în aer şi ateriză încet în bolul alb al closetului.
- Te-nvăţ eu minte, sărăntocu’ dracului, să mai foloseşti veceu’ altuia!
Dănuţ începu să scâncească. Ochii i se împânziră de lacrimi.
- Lasă-mă Giani, te rog, lasă-mă să plec!...
- Ce te smiorcăi ca o fetiţă, eşti poponar sau ceva? Da, bă, cum de nu mi-am dat seama?! Eşti un nenorocit de poponar, asta eşti. Ştii ce fac eu cu poponarii, bă? Nu-ţi fie frică, nu-i bat. Mă piş pe ei, bă, mă piş pe ei!
Giani se desfăcu la şliţ. Un jet puternic de urină roşiatică ţâşni către Dănuţ. Dănuţ sări înapoi dar jetul îl ajunse, pătrunzându-i prin stofa subţire a pantalonilor şi umezindu-i pulpa dreaptă. Se cutremură de scârbă. Giani râdea isteric, încercând să-şi dirijeze către ţintă jetul de urină.
Ca şi cum scârba i-ar fi dat puteri nebănuite, Dănuţ se năpusti asupra lui Giani, lovindu-l cu capul în piept. Giani se clătină câteva clipe, năucit de lovitură, apoi se prăbuşi pe spate pe podeaua băii. Se auzi un pocnet sec când capul i se lovi de sita canalului de scurgere. Urina continua să-i picure, leneş, pe coapsele negricioase. Rămase nemişcat, cu ochii larg deschişi şi mâinile răşchirate.
Dănuţ alergă afară din baie. Tremura. Simţea că se sufocă. Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi privi în jur. Coridorul era la fel de întunecat şi de pustiu ca şi înainte. O luă în jos pe scări, încercând să-şi ascundă tulburarea. Elevii de serviciu care stăteau la primul etaj, lângă uşa cancelariei, nu îl luară în seamă. Pauza era aproape. Ieşi în curtea şcolii.
Aerul era uscat şi rece. Respiră adânc, lacom. Cracul drept al pantalonului îi stătea lipit de piele în locul unde urinase Giani. Ar fi vrut să-şi dezbrace pantalonii şi să-i arunce undeva, într-un foc mare. Ar fi vrut să-şi jupoaie pielea şi s-o arunce în acelaşi foc. Pielea lui întinată, mânjită cu urină, pe care n-o va mai putea curăţa nimic, niciodată.
Se auzi soneria care anunţa începutul pauzei. Curând, curtea avea să se umple cu elevi, cu rumoare, cu jocuri, cu veselie, cu poveşti, cu viaţă. Simţea că nu mai poate rămâne acolo dar nu ştia unde să se ducă, de parcă toate locurile lumii îi deveniră brusc inaccesibile. Privi cerul. De zile întregi se chinuia să ningă. Cerul acela sterp de deasupra oraşului, cu norii lui zdrenţăroşi şi diformi, era singurul lui refugiu.
În acest timp, undeva la etajul al treilea al gimnaziului „Sfânta Maria”, un trup zăcea inert pe podeaua de ciment din toaleta băieţilor.
La acelaşi etaj, în sala clasei aVII-a B, doamna Pocol Maria, profesoara de muzică, deschidea catalogul cu un oftat descumpănit şi trecea o absenţă nemotivată în dreptul elevului Florescu Daniel.

Bogdan Varvari - FĂRĂ BILET

2011-12-17T03:14:00.000-08:00

E frig. Iar ai băut prea mult, prietene. Şi iar nu ai bilet de troleibuz. Trebuie să te întorci acasă pe jos. Ciorile dorm înşirate pe firele de înaltă tensiune. Frunzele se gândesc la toamnă şi cad. Semafoarele expectorează timp colorat. Statuia poetului naţional, cu creştetul albit de găinaţ, compune în tăcere o epopee golumbofobă. În faţa catedralei oamenii stau la coadă. Se dă Dumnezeu la promoţie. În curând se vor împinge, îşi vor da coate, se vor călca în picioare ca să ajungă primii la raionul cu mititei din carne de înger. Se aude o ambulanţă. Disperarea ei gălăgioasă se dilată obscen peste epiderma de asfalt a oraşului. Privirea ţi se plimbă leneş pe deasupra lucrurilor, obosită de o sterilă înţelegere. Toate sunt aşa cum ar trebui să fie, însalivate într-o veşnicie lubrică şi flască. O amintire vagă te tulbură. Ceva proaspăt şi totuşi ameţitor de vechi. A, da, un fleac: azi ţi-a fost dat să vezi cum femeia pe care o iubeşti e îmbrăţişată şi sărutată de un altul. Ai văzut asta din întâmplare, tocmai când te îndreptai spre barul tău preferat, şi dintr-o dată ochii tăi au fost străpunşi de splendoarea nimicniciei universale. Cineva, altcineva decât tine, o săruta pe fata visurilor tale, şi asta era minunat, minunat ca o minge roşie în mâna unui copil, minunat ca orice lucru simplu care stăruie îndeajuns de mult în irelevanţa naturii sale. Ai înţeles că totul e pierdut, că ţi-a fost refuzată ultima şansă de a fi nefericit. Dintr-o dată, viaţa s-a îndepărtat de tine, ţi-a făcut acest dar neaşteptat. Da, prietene, de-acum eşti liber să exişti pentru nimicul din tine, să schimbi zi de zi scutecele melancoliilor tale incontinente. Zău, ai devenit brusc, fără nici un merit, la fel de grandios şi de inutil ca o planetă. Nici nu am nevoie de o imaginaţie prea bogată ca să-mi închipui cum va decurge viaţa ta de azi înainte. Vei sta pe canapea, amorf, placid, vei citi literatură de calitate, romane groase, cu paginile reci mirosind a rumeguş presat, a buruieni strivite, a săpun de casă, a coajă de nuc; din când în când vei lăsa cartea jos şi îţi vei aminti de copilărie, de vârsta când nu trebuia să faci nici un efort pentru a fi, apoi te vei ruşina de nostalgia ta, ţi se va face silă de acest rapel în tine însuţi, de acest plonjon în preistoria fiinţei tale, în fericirea netedă şi transparentă a trupului tău firav de androgin. Atunci vei simţi nevoia să te întorci la trupul tău de acum, la trupul tău masiv, răscolit de dorinţe şi spaime, la ochii uscaţi, la fruntea lucioasă ca ţiţeiul, la nasul cârn ca în exemplele lui Aristot, la mâinile tremurânde, cu degete îngălbenite de nicotină, la burta umflată cu bere, la picioarele transpirate, la penisul erect, îmbăloşat de fantasma eternei despicături, la tot ceea ce te chinuie şi te face concret. Poate că nici nu există vreo altă salvare pentru cineva care a înţeles că frumuseţea e cumplită, decât să se refugieze în cocina caldă a trupului său, să se ascundă acolo ca într-un sanctuar al degradării, să-şi facă scut din carne şi din oase, din unghii şi din păr, din sânge şi din limfă, din spermă, din urină, din puroi, din fiere. Dar până mâine, scumpul meu prieten, mai ai o noapte de trecut: o noapte în care îţi vei aşeza palmele sub tâmpla dreaptă şi vei adormi în aerul fetid şi familiar al singurătăţii tale jegoase. În somn, limba ţi se va lungi atât de mult încât vei putea să-ţi cureţi cu ea pleoapele, să lingi de pe ele lăturile viselor. Iar mâine te vei trezi mahmur şi excitat, ca în toate dimineţile de luni, vei bea un litru de apă direct din sticlă, te vei spăla tacticos pe dinţi, te vei masturba cu o febrilitate plictisită, mecanică, năucă, ejaculând în closet, stupefiat de materialitatea nepăsătoare a gurii de porţelan care îţi înghite sămânţa, te vei întoarce în camera ta, în vechea ta celulă, vei deschide fereastra şi vei trage adânc aerul rece în piept, bucurându-te de furnicăturile din plămâni şi de rafalele scurte de tuse care îţi vor scutura carnea amorţită. Soarele va semăna cu o gaură de glonte. Cerul va geme prelung, ca un împuşcat în burtă. Oamenii se vor grăbi la servici, iar eu voi fi printre ei. Mă vei vedea de la fereastra ta, fără să mă recunoşi. În timp ce eu mă voi îmbulzi în troleibuz, căci, spre deosebire de tine, nu uit niciodată să-mi cumpăr bilet, tu te vei apuca de scris. Da, vei scrie, dar cuvintele tale nu vor putea păcăli iremediabilul. Ştii asta, nu?

2 decembrie, pe la prînz

2011-12-07T03:19:00.000-08:00

Lumina indecisă a zorilor, în care ţipetele mierlei scapără scîntei, s-a închegat de mult sub forma clădirilor şi a vuietului străzii.
Zăpada căzută peste noapte s-a topit de tot. Apa picură din streşini iar lumina soarelui te-ar putea face să crezi că e o seară de început de primăvară, nu o după-amiază de iarnă. Gurile ferestrelor deschise emană un aer stătut de convalescent.
Dar cine se joacă cu astfel de gînduri?
Trecătorii fie nu observă schimbarea vremii, fie o ignoră în folosul unor preocupări mai serioase, fie o înregistrează periferic şi nu îşi bat capul să descopere cauza subitei lor bune-dispoziţii, fie o consumă social, întîmpinîndu-se cu : “Ce vreme frumoasă e azi!” sau “Bine că s-a încălzit.”.
Poate doar vreun tînăr, prelingîndu-se ca o umbră peste tencuiala căzută a zidurilor, peste ornamentele desuete ale caselor vechi, prin găurile dintre cărămizi, cu perceptia primenită de atîta stat în casă cu nasul în cărţi, îşi permite să scoată această zi din calendar şi să o cerceteze ca pe un eveniment al propriei sensibilităţi.
Se va trezi şi el pînă la urmă în faţa unei uşi albe, numerotate, în care va trebui să bată timid. O voce autoritară îl va chema înuntru.I se va da un formular în care va completa, stînd puţin pe gînduri, numele, prenumele, adresa şi data...2 decembrie.

Lupo

Bogdan Varvari - GEMENII

2011-01-02T03:50:00.000-08:00

1.
Porniseră dimineaţa devreme. Întunericul nu se zvântase încă de tot. Pe alocuri, cerul era presărat cu pete de un albastru dens. Ultimele stele se refugiaseră acolo, iar acum pâlpâiau anemic, cu luciri jalnice, deznădăjduite. Din vale, de deasupra râului, se ridica lent o ceaţă vâscoasă, murdară. Se prelingea pe iarba înaltă a colinelor, apoi, filtrată îndelung de pădurile de brad, lua cu asalt stâncile abrupte ale munţilor din depărtare.
Cei trei băieţi făcuseră deja mare parte din drum când se auzi sirena de la fabrica de cherestea. Şuieratul ei prelung şi ascuţit sfâşie ca o gheară de urs aerul răcoros al zorilor. Auzindu-l, încremeniră toţi ca la o comandă. Cel mai mare dintre ei, un flăcău de vreo şaptesprezece ani, înalt, slab, cu pielea arsă de soare, se aşeză liniştit pe un bolovan de la marginea drumului. Îşi dădu jos de pe umărul drept geanta veche, jerpelită, din care se iţeau vergelele strânse ale câtorva undiţe. Apoi se scotoci în buzunarul de la piept al hainei şi scoase un pachet de ţigări. Lovi de câteva ori fundul pachetului cu degetul arătător, până când o ţigară ieşi din rândul celorlalte. O apucă delicat, cu o grijă studiată, anticipând plăcerea primului fum. Ceilalţi doi, nişte copilandri încă, îl priveau atenţi, fascinaţi de acest ritual al bărbăţiei.
- Nu-mi place să fumez în timp ce merg, zise tânărul, contemplând cu nedisimulată încântare cum fumul albastru se risipeşte în aer. Nu, domnule, deloc nu-mi place, întări el, pe un ton grav, ca şi cum s-ar fi adresat unei societăţi selecte, ignorându-i complet pe însoţitorii lui reali.
- Da’ de ce, Grişa? întrebă unul dintre ei, aşezându-i-se alături, sperând să fure astfel un strop din fumul dulceag.
- Cum de ce? se prefăcu Grişa mirat. Păi atunci nu scoţi nici un folos din ţigară. Ţigara e făcută ca să stai şi să te uiţi la lucruri. Să vezi ce-i cu ele. Să le cumpăneşti. Dacă te tot flenduri de colo până colo în timp ce fumezi, înseamnă că doar bagi fum în tine şi-l dai afară pe nări ca un bivol înfierbântat.
Al treilea băiat rămase în picioare. Îţi puteai da seama îndată că e frate geamăn cu cel care se aşezase lângă Grişa. Aveau amândoi acelaşi păr blond, spălăcit, aceeaşi paloare a pielii, aceiaşi ochi verzi, bătând uşor înspre cenuşiu, acelaşi nas drept. Buzele le erau subţiri şi uscate, urechile mici, fruntea îngustă şi bombată în partea de sus. Din întreaga lor înfăţişare emana ceva neliniştitor, straniu, imprecis.
- Ce-o să zică unchiu’ Petre când o să ajungă acasă de la fabrică şi n-o să ne găsească? întrebă cel rămas în picioare. Ne-a rugat să nu plecăm azi nicăieri. Ne-a zis că o să plouă. Că o să vină furtună.
- Taică-miu? izbucni Grişa, enervat. A vorbit şi cu voi? A încercat să vă îmbrobodească? Are el obsesia asta că nu mai rezistă acoperişu’, că trebuie reparat imediat. I-am zis ieri seară, după ce a plecat tuşa Florica: „Mai dă-l în paştele mă-sii de acoperiş, că doar mai poate aştepta o zi, două, n-o să ne cadă în cap tocmai acum. Mâine îmi duc verii la pescuit, să vadă şi ei cum e pe la noi, să cunoască locurile, dacă tot au venit de la oraş.” Da’ vorbeşte dacă ai cu cine! El tot cu poezia lui: că peştii o să fie şi la anu’ tot acolo, că mai treceţi voi pe-aici, da’ acoperişu’ nu mai rezistă nici o ploaie. „Nu mai rezistă pe dracu’” i-o întorc eu, şi el cică „Bine, cum vrei, da’ dacă pleci mâine să nu te mai întorci acasă. Ai priceput? Dacă pleci, în casa mea nu mai ai ce să cauţi”. Auzi domnule cât pot fi unii oameni de închişi la minte!
Amintirea scenei îl scârbise vizibil. Scuipă printre dinţi, golăneşte. Aruncă ţigara cu o mişcare smucită, apoi se ridică în picioare şi porni mai departe în josul drumului, păşind grăbit, cu îndârjire. Ceilalţi, după un scurt moment de stupoare, se luară după el, alergând câţiva metri ca să-l ajungă din urmă.
- Las’ că-i trece lui supărarea, zise Grişa. Când o vedea ce de peşti îi aducem...
În stânga lor, la întretăierea a două coline, apăru în curând o fărâmă din trupul zvelt al râului. Soarele începuse să măture ceaţa de deasupra apei. Valurile mici şi argintii vibrau în jurul câtorva bolovani albi, rotunzi, masivi, presăraţi parcă la întâmplare de o mână puternică şi nevăzută.
Grişa îşi încetini mersul. Înţelese că goana lui era absurdă. Râul îl aştepta răbdător, ca întotdeauna.

2.
Ieri după-amiază, când văzu maşina soră-sii oprindu-se în faţa casei, Petre simţi imediat că ceva nu e în regulă. Oare pentru ce venise? Nu putea fi vorba de o vizită oarecare. Trecuse prea multă vreme de când el şi Florica se înstrăinară unul de altul. Nu pentru că nu s-ar fi înţeles. Pur şi simplu destinul i-a aruncat în colţuri diferite. Ea avea viaţa ei, la oraş, era mai tot timpul ocupată, fie cu slujba, fie cu creşterea celor doi gemeni, Claudiu şi Adrian. La rându-i, după ce-i murise soţia, Petre se izolase de lume, se sălbăticise, nu mai lua seama la nimic şi la nimeni. Doar faptul că avea un copil de crescut – pe atunci Grişa nu împlinise încă şase ani – îl ajutase să nu-şi piardă minţile de durere şi de furie. În acele vremuri grele, confuze, Florica îl vizitase de câteva ori, ba chiar îi propusese să-l ia pe Grişa cu ea la oraş, să-l dea la şcoală acolo. Petre însă refuzase. Prea i-ar fi fost greu să rămână singur în casa aceea mare şi rece. Apoi, după ce Florica se măritase şi avusese propriii ei copii, nu mai veni vorba despre asta niciodată.
Uşa de la stradă, neunsă, scârţâi jalnic. Ducându-şi copiii de mână, Florica intră în curte. Petre ieşi repede în întâmpinarea ei. Îşi ascunse cu greu şocul. Soră-sa era de nerecunoscut. Slăbise enorm, oasele feţei aproape că îi treceau prin pielea translucidă, cearcăne gălbui îi încercuiau ochii, tulburându-le privirea odinioară atât de curată şi de încrezătoare. O îmbrăţişă îndelung, cu grijă, temându-se parcă să nu-i frângă oasele. Apoi, presând-o uşor pe spate, într-un gest delicat ca o mângâiere, o împinse încet către casă. Ea vroi să rămână în pridvor. Era acolo o bancă veche de lemn, căreia trecerea anilor îi dăduse un lustru mai fin decât dacă ar fi fost dată cu lac.
- Îţi mai aminteşti, zise ea, cum stăteam pe banca asta când eram copii şi încercam să ghicim ce-o să fie primul om care trece pe stradă, bărbat sau femeie?
El nu-i răspunse, doar zâmbi vag.
- Ce-i cu tine, Florico? o întrebă. Nu arăţi prea bine. De ce-ai slăbit aşa?
- Nu ştiu. Zău că nu ştiu. De vreo jumătate de an tot slăbesc, nu mai pot dormi noaptea, iar dacă adorm mă trezesc imediat transpirată şi obosită de parcă aş fi tras la jug. Mi-am luat un mic concediu. Mâine mă internez în spital pentru analize.
Petre se uită lung la ea, cu nişte ochi blânzi, plini de îngrijorare. „Nu, îşi zise el, încercând să alunge un gând, asta ar fi prea mult.”
- Vreau să te rog ceva, continuă ea. Să ai grijă de copiii mei două zile. N-am cu cine să-i las. Dacă analizele nu ies bine, dacă e ceva grav, o să-l sun pe bărbatu-miu să se întoarcă din Italia. Dar azi şi mâine mi-ar prinde tare bine dacă i-aş putea lăsa aici.
- Sigur, zise Petre. În noaptea asta sunt de servici la fabrică, dar poate sta Grişa cu ei. Iar mâine nu-i nici o problemă, sunt toată ziua acasă, vreau să mă apuc să repar acoperişul. Poate mă ajută şi ei.
- Ce mai face Grişa? întrebă ea, surâzând chinuit, ca şi cum până şi asta i-ar fi cerut un efort supraomenesc.
- Ce să facă? Mai nimic. Toată ziua colindă pădurile şi dealurile, ca o jivină. Şcoala nu s-a lipit deloc de el. O să încerc să-l angajez la fabrică. Altă cale nu cred să fie.
Chiar atunci, Grişa intră pe poartă. Zâmbea cu toată gura. În mîna stângă, întinşi pe un cerc de sârmă, avea trei scobari. Privi cu mirare spre cei doi copii care, din plictiseală, începură să scormonească pământul curţii cu nişte surcele. Apoi, când îşi văzu mătuşa, alergă la ea şi o sărută zgomotos, fără să bage parcă de seamă cât era de fragilă. Florica, trezită brusc la viaţă, îşi înfipse degetele în părul lui des şi i-l ciufuli, ca şi cum ar fi fost vorba de acelaşi mic ştrengar pe care şi-l amintea ea:
- Ia zi Grişa, îl întrebă, ai grijă mâine de băieţii mei?
- Cum să n-am, tuşă Florico, răspunse imediat, vesel. O să-i iau cu mine la pescuit pe împieliţaţii ăştia.
Florica râse mulţumită, mângâindu-l pe obrazul aspru.

3.
Trecuseră două sau trei ceasuri fără să prindă nimic. Claudiu şi Adrian dădeau semne de plictiseală. Doar Grişa părea să nu-şi fi pierdut răbdarea, chiar dacă o uşoară umbră de nervozitate începea să i se aştearnă şi lui pe chip.
- Azi nu vrea să tragă, zise, aprinzându-şi o nouă ţigară.
Claudiu îşi abandonase undiţa iar acum stătea întins pe un petec de iarbă, cu o mână trecută peste ochi, ca şi cum ar fi dormit. Vorbele lui Grişa îl făcură să se ridice puţin, atât cât să vadă pluta undiţei. Era tot acolo, cimentată parcă în luciul neted al apei.
- Când am venit încoace, ai zis că locul ăsta se cheamă „la plop”, zise Claudiu, întinzându-se iarăşi pe spate. De ce-i zice aşa? Nu văd nici un plop aici.
- A fost unul, răspunse Grişa, doar că a ars cu multă vreme în urmă.
- A ars?
- Da, l-a trăznit un fulger. Cel puţin aşa zic bătrânii. Eu n-am prins vremurile alea. Asta s-a întâmplat prin anii ’50. Cică după ce a ars a mai rămas din el o bucată de trunchi şi două cioturi. De departe, arăta ca un om cu braţele retezate. Un om de cenuşă.
În locul acesta, râul se adâncea brusc, strunindu-şi curgerea în limitele sobre ale unui semicerc. Curenţi amăgitori, ascunşi, se împleteau molcom în vârtejuri largi. Malurile erau abrupte, săpate într-un pământ nisipos şi plin de pietriş. Pereţii lor înalţi păstrau, ca pe nişte răni cicatrizate, urmele viiturii din primăvara trecută. Buşteni masivi şi bucăţi tăioase de gheaţă muşcaseră atunci din lutul aspru, ca dinţii unui animal feroce, înfometat de o iarnă prea lungă. Câteva crengi se încâlciseră definitiv în pâlcurile de trestie, adunând în jurul lor resturi de buruieni şi frunze aduse de vânt, precum şi pietricele smulse de curenţi de pe fundul albiei. Se formase astfel un mic stăvilar, unde apa se rotea mai lin, susurând abia perceptibil în timp ce se strecura mai departe prin acest filtru.
Grişa se apropie tiptil de Claudiu şi îl înghionti uşor cu cotul.
- Psss!
- Ce-i? întrebă Claudiu. Plecăm?
- Vezi că ţi se mişcă pluta.
Claudiu apucă de undiţă şi, în momentul imediat următor, firul se întinse brusc, făcând vârful vergelei să se îndoaie şi să tremure.
- Ce fac? Ce fac? întrebă Claudiu, tremurând şi el din pricina agitaţiei.
În clipa următoare, firul îşi pierdu din tensiune, ajungând iarăşi la nivelul apei.
- Ce fac? întrebă iar Claudiu. A scăpat?
- Ai răbdare, nu fă nimic acum. Aşteaptă... aşteaptă... Lasă-l să muşte bine. Când o să tragă data viitoare, smuceşte undiţa în partea cealaltă şi începe să mulinezi.
Abia sfârşi Grişa de spus asta, că pluta dispăru în adâncuri iar firul se întinse către stânga, într-o diagonală perfectă. Claudiu smuci de băţul undiţei spre dreapta şi începu să mulineze. Răsuflarea îi devenise sacadată iar pe frunte îi apăruseră câţiva stropi de sudoare, mai mult de la emoţie decât de la efort. Totuşi, nici efortul nu era unul oarecare. Peştele nu dădea deloc semne că ar vrea să renunţe repede la luptă. Vârful undiţei se îndoise periculos de mult şi fiecare centimetru de fir era câştigat încet şi cu greutate. Deodată, un petec orbitor de lumină ţâşni din apă, zvârcolindu-se acrobatic prin aer şi prăbuşindu-se înapoi cu un plescăit zgomotos.
- E un clean! urlă Grişa. Doamne-Dumnezeule, ce mai clean! Cred că are peste două kile.
Claudiu nu avu nici o reacţie. Era prea concentrat la ceea ce făcea. Şi totuşi, simţi că îl străbate un fior de satisfacţie aflând că se luptă cu un adversar atât de puternic şi de strălucitor. Până şi numele i se părea neasemuit de frumos. „Clean... clean...” îşi repeta în gând, ca şi cum cuvântul acesta ar fi avut puteri magice. Mulină cu hotărâre, simţindu-se tot mai stăpân pe situaţie. Nu înţelegea de unde-i venea acea siguranţă a mişcărilor, acea forţă liniştită a braţelor, acea privire cumpănitoare, acea limpiditate sufletească. Pur şi simplu simţea că ştie ce are de făcut şi că o făcea întocmai, fără să-şi irosească puterile, fără să şovăie, fără să se teamă. Palma lui stângă, strânsă pe băţul undiţei, îi spunea că adversarul e tot mai slăbit, tot mai disperat şi mai aproape să capituleze. Urmă un moment de acalmie, apoi o nouă zvârcolire, de o violenţă absurdă, inutilă, în care deznădejdea înfrângerii era vădită. Şi într-adevăr, după această încercare finală, cleanul ieşi la suprafaţă. Îi putură vedea spatele vânjos, puţin arcuit, măsliniu-verzui, corpul alungit, acoperit cu solzi argintii, ochii întunecaţi, gura care i se deschidea şi închidea lent, ca într-un vis, trădându-i oboseala extremă şi, parcă, un fel de tristeţe resemnată.
Ajutat de Grişa, Claudiu trase peştele pe mal. Se simţea mândru de captură şi totodată nefericit să-şi vadă adversarul într-o postură atât de jalnică, de umilitoare. Se aplecă şi, cu o mişcare rapidă şi sigură, scoase cârligul care străpunsese buza de sus a cleanului. Se aşeză în genunchi lângă el, în timp ce Grişa smulgea câteva fâşii de iarbă ca să-i şteargă solzii şi să-l învelească. Din când în când, coada îi zvâcnea, lovind scurt pământul nisipos. În curând avea să moară, şi moartea i se păru lui Claudiu acel lichid întunecat şi rece care umplea ochiul drept al peştelui, ochiul cu care peştele îl privea acum. Era acelaşi lichid care se scurgea, de o vreme, în ochii mamei lui. Acelaşi întuneric inert.
În clipa următoare, fără să se gândească la ce face, Claudiu apucă peştele şi îl aruncă în apă.
Grişa tocmai se întorsese, ţinând într-o mână smocul de iarbă:
- Ce-ai făcut, nebunule? De ce-ai aruncat peştele? urlă cu putere, sălbatic.
Claudiu, buimăcit, nu răspunse. Stătea doar şi se uita la Grişa. Acesta începu să se dezbrace, cu gesturi repezite, nervoase, încâlcite. Când rămase doar în chiloţi, îşi luă un mic avânt şi plonjă în râu. Peştele nu-şi revenise încă. Plutea la suprafaţa apei. Grişa începu să înoate spre el, luptând împotriva curenţilor. Dispăru pentru câteva secunde sub apă, supt de puterea unui vârtej, apoi reapăru şi continuă să înoate. În curând ajunse lângă peşte. Îl apucă în mâna dreaptă şi, încercând să-l ridice, strigă spre mal:
- L-am prins! L-am prins!
Dar peştele îi alunecă din mână iar Grişa fu înghiţit din nou de un vârtej.
Adrian, care rămăsese tot timpul tăcut şi privise şirul întâmplărilor ca şi cum ar fi fost scenele unui film, se întoarse spre fratele lui:
- Doamne, o să se înece!
Priveau amîndoi râul, tot mai îngroziţi.
Trupul lui Grişa nu mai ieşi la suprafaţă. În schimb, peştele fu măturat la mal. Prea slăbit pentru a-şi recăpăta puterile, murise.

4.
Când gemenii intrară pe poartă, Petre era în vârful acoperişului. Se opri din lucru, ştergându-şi cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte.
- Ei, aţi prins ceva?
Nu primi nici un răspuns.
- Nimic, ai? Grozavi pescari mai sunteţi, zise cu ironie, apucând ciocanul şi văzându-şi mai departe de treabă. Zgomotul loviturilor ajungea până departe, spulberându-se în ecouri de-a lungul văii.
- Da’ pramatia aia de fii-miu pe unde-i? întrebă Petre, icnind din pricina unei lovituri mai puternice.
De data asta, tăcerea gemenilor îl făcu atent. Se uită la ei îndelung, bănuitor, simţind că s-a întâmplat ceva grav. Dar nu avu destulă tărie ca să-şi repete întrebarea. Îşi mută privirea de la ei şi şi-o îndreptă către munţi. De-acolo, de pe acoperiş, se vedea până departe. Deasupra crestelor, cerul era senin, fără nici un nor. Nimic nu prevestea vreo furtună. Până la urmă, se pare că avea să fie o zi frumoasă.

Bogdan Varvari - LIBERO

2010-12-12T03:10:00.000-08:00

Sunt un jucător de rezervă. Întotdeauna am fost un jucător de rezervă. Stau pe bancă şi privesc. Nu strig, nu încurajez, nu dau sfaturi, nu înjur. De fapt, spre ruşinea mea, n-aş şti pe cine să înjur şi pe cine să încurajez. N-am reuşit nici până azi să-mi recunosc coechipierii din teren (şi să aflu astfel a cui rezervă sunt) sau să înţeleg regulile după care joacă. După atâta stat pe margine şi atâta privit, mişcările lor mi se par la fel de caraghioase şi de ilogice ca atunci când le-am văzut pentru prima dată.
Aveam cinci ani. Nu-mi explic de ce crezuseră părinţii mei că aş fi bun pentru sportul ăsta. Când m-au înscris la club, antrenorul s-a uitat la mine lung, neîncrezător: „Tu o să joci libero”, mi-a zis. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul. Nu ştiu nici acum. Presupun că e vorba de un post nedefinit, marginal, desprins de celelalte. Presupun. Dar dacă e aşa, probabil că nici bietul antrenor nu-şi închipuia cât de "libero" o să fiu, cât de străin, cât de detaşat.
Primul meu meci a fost şi singurul în care am jucat. E mult spus că am jucat. Antrenorul m-a împins în teren şi, după câteva secunde de la fluierul de start, văzând că stau înţepenit ca un stâlp de sare, a început să strige la mine: „Mişcă-te, aleargă, hai, hai, ce naiba faci, blegule!?”. N-am apucat să aud mai mult. Mingea m-a lovit în cap şi totul s-a făcut dintr-o dată negru. Nu ştiu dacă fusese şutată cu putere sau era pur şi simplu atât de grea. A fost ca şi cum m-ar fi izbit în plin o ghiulea de piele umplută cu tărâţe umedă.
Pentru meciul acela, părinţii mei cumpăraseră cele mai scumpe şi mai bune locuri. Purtau în braţe buchete mari de flori pentru a i le oferi, la sfârşit, antrenorului. Îşi făcuseră mari speranţe pentru mine. Îşi închipuiau că voi deveni un jucător bun, poate chiar căpitan de echipă. Mă vedeau aievea adunând premii, cupe, medalii, urcând anevoios dar sigur treptele gloriei. Ziua aceea a fost o zi cumplită pentru ei. Nu şi-au mai revenit niciodată cu adevărat de pe urma acelei umilinţe. Îmi amintesc că, în drum spre casă, tata mă purta pe umerii lui. Mama vroise să-mi croiască nişte palme dar el mă ridicase acolo sus, ferindu-mă. „Tare mă tem că de copilu’ ăsta n-o să se aleagă nimic”, a zis mama.
N-am învăţat nici după aceea să joc jocul dar, din pricini care îmi scapă, m-am încăpăţânat să rămân în echipă. Surprinzător, ceilalţi nu au protestat. Poate că s-au obişnuit cu prezenţa mea acolo, pe banca de rezerve. Curând au ajuns să mă ignore complet. Până şi antrenorul, care stătea chiar în dreapta mea, părea să nu observe că exist. Am petrecut aşa mulţi ani, unul lângă altul, fără să schimbăm un cuvânt între noi, fără măcar să ne privim. Jucătorii veneau şi plecau, noi însă rămâneam acolo, nemişcaţi.
Acum aproape că sunt prea bătrân ca să mai joc. Dacă antrenorul ar avea proasta inspiraţie să mă bage în teren, i-aş încurca iremediabil pe toţi, le-aş strica jocul până acolo încât le-ar deveni lor înşile de nerecunoscut. Probabil că m-aş alege cu un potop de înjurături şi de huiduieli, poate şi cu niscaiva sticle de plastic aruncate în cap. Căpitanul echipei ar veni personal să mă apostrofeze, să mă îmbrâncească afară, să mă scuipe între ochi ca pe un venetic, ca pe un amator rătăcit printre profesionişti. Din fericire, cum sunt ţinut tot timpul pe margine, lucrurile merg strună. Nimeni nu bagă de seamă că n-am habar de nimic.
Nici măcar la încălzire n-am fost trimis vreodată. E drept, la câţiva ani de la acel meci nenorocit în care mingea m-a lovit în cap, am încercat şi eu să particip la un antrenament, mai mult dintr-un impuls mimetic decât pentru că mi-aş fi dorit-o cu adevărat. Doar că nici atunci, cu toată bunăvoinţa, n-am reuşit să trec de tuşă. La primul pas făcut, m-am împiedicat şi mi-am scrântit glezna. Medicul echipei m-a trecut pe lista accidentaţilor şi am rămas acolo sezoane întregi. Nici o radieră nu părea capabilă să-mi şteargă numele de pe acea listă. Zi după zi, mă eternizam în banala mea infirmitate. Numele meu devenise totuna cu hârtia pe care era scris; numele meu era hârtia însăşi.
Treptat, trupul mi s-a înăsprit, devenind gălbui şi pergamentos. Din piele au început să-mi răsară litere, ca grâul primăvara. Eram un lan de litere accidentate. Banca de rezerve puţea îngrozitor a cerneală ieftină şi a pastă de pix. Mi se făcuse teamă că antrenorul mă va descoperi şi mă va întreba cine sunt şi ce caut acolo. Ceilalţi coechipieri de pe banca de rezerve începuseră deja să şuşotească. Îi vedeam cum îşi duc mâna la nas şi cum strâmbă din buze a dispreţ şi a scârbă. Chiar şi jucătorii din teren erau tot mai nemulţumiţi. Literele mele îi distrăgeau. Îşi pierduseră concentrarea, se împiedicau în minge ca nişte începători, ca şi cum ei ar fi fost rezervele mele.
Dar antrenorul, spre norocul meu, nu părea să simtă nimic. Rămânea pe mai departe impasibil, neclintit. Vârsta îl schimbase. Devenise un bătrânel cumsecade, bondoc, scund, cu o barbă albă, lungă, patriarhală. Nu mai urla la jucători. Dormea tot timpul cu capul sprijinit de peretele transparent din plastic care ne proteja de ploaie şi de flegmele spectatorilor. Nu deschidea ochii decât atunci când fluiera arbitrul. Unii ziceau că de fapt nu doarme, că doar se preface. Dar mie puţin îmi păsa de asta atâta vreme cât avea nasul înfundat şi nu-mi putea mirosi impostura.
Pe urmă a venit o secetă cumplită. Literele mi s-au uscat şi au început să cadă una câte una, înainte de a apuca să însemne ceva. Trupul mi s-a întors, obosit, la povara lui de carne. Am redevenit inodor. Inofensiv. Invizibil. Totul a reintrat în normalitate.
Acum fiecare îşi îşi vede mai departe de vechiul său rol. Coechipierii mei continuă să joace, să se faulteze, să se îmbrăţişeze, să se scuipe, să se bucure. Antrenorul continuă să tresară la fluierul arbitrului. Iar eu continuu să privesc şi să nu înţeleg nimic.

Bogdan Varvari - ÎNAINTE DE CULCARE

2010-11-04T16:16:00.000-07:00

cum să rămâi tu însuţi
aceasta e cumplita întrebare,
cum să nu te laşi înghiţit de ora confuză
de dinainte de culcare

când mintea ţi se prăbuşeşte
fără zgomot, ca o frunză uscată,
în durerea de a nu fi gândit
nimic, niciodată,

când ochii îţi ard ca două
făclii înmuiate în răşină,
când numele ţi se retrage obosit
până dincoace de vină,

când întunericul se strânge ghem
şi se rostogoleşte în tine
iar ţie ţi se face dor fără să ştii
nici de ce, nici de cine.

Bogdan Varvari - 6 DIN 49

2010-03-06T02:26:00.000-08:00

„N-are nici un rost să ne uităm”, îmi zice, „noi n-avem niciodată noroc”, şi când îmi zice asta îmi vine să-l strâng de gât, să-i crăp ţeasta cu vechiul meu satâr cu mâner albastru. O zice din superstiţie, pentru că nu-i în stare să suporte gândul că ar putea câştiga. E un om slab, un fricos, un laş. Mă uit la palmele lui albe, grase, transpirate. Mă uit cum şi le frământă, nervos, nerăbdător să afle numerele şi să se termine odată. Degetele i se înfig în podul palmei ca într-o plastilină moale, lăsând în urmă mici dungi vineţii de la apăsarea unghiilor.
Nu-l mai suport. Deloc. Uneori, dacă n-aş fi atât de obosită, cred că l-aş putea ucide. Simplu, aşa cum schimbi pământul dintr-un ghiveci cu flori sau cum speli cu gălbenuş de ou aluatul unui cozonac.
Să nu mă înţelegeţi greşit. În treizeci de ani de căsnicie nu mi-a zis nici măcar o vorbă urâtă, darmite să-mi dea o palmă. Dar asta nu mă face să-l urăsc mai puţin. Nici măcar nu-mi amintesc când am început să-l urăsc. Cred că după ce s-a născut Alexandra. Dar atunci a fost vorba de un fel de scârbă involuntară şi inexplicabilă, de care îmi era ruşine. Mă uitam la el cum îşi înmoaie pâinea în ciorba de perişoare şi mi se făcea greaţă. „Stai cu mine până termin de mâncat”, îmi zicea, văzând că plec din bucătărie şi-mi caut de lucru în altă cameră. Nu-i plăcea să mănânce singur şi, în timp ce mânca, se apuca să-şi povestească ziua, mereu aceeaşi zi. Eu îl ascultam zâmbind uşor, încercând să par atentă, dar tot ce vedeam erau buzele lui unsuroase şi fruntea năduşită. Treptat, ura mea a devenit tot mai lucidă şi mai intensă. Nu mai era vorba de o simplă greaţă, ci de o repulsie violentă. Îl uram pentru că îmi zicea zi de zi aceeaşi poveste idoată. Pentru că mesteca zgomotos şi îşi sugea măselele. Pentru că făcuse o burtă care îi atârna obscen peste cureaua pantalonilor. Pentru că se păta mereu cu muştar sau cu ulei. Pentru că vorbea prea tare la telefon. Pentru că se lăuda că s-a lăsat de fumat dar îşi găsea zilnic scuze ca să coboare în pivniţă şi să fumeze, ca un biet adolescent. Pentru că gemea în somn. Pentru că îi plăceau telenovelele şi pufuleţii cu multă sare. Şi pentru că nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că aş putea fi altcineva decât credea el că sunt. Îmi pot da seama după felul în care muşcă dintr-un castravete murat sau după felul în care se scarpină pe burtă că nu va fi niciodată în stare de un asemenea gând.
„Nici nu ştiu de ce mai jucăm”, îmi zice, „de ce ne pierdem vremea, de ce ne chinuim”, dar în fiecare săptămână o ia de la capăt, îşi cumpără bilete, le întinde pe masa din bucătărie, apoi se întreabă interminabil ce numere să încercuiască. Ziua Alexandrei, ziua mea, data căsătoriei, toate astea sunt pentru el doar nişte cifre de încercuit pe biletele de loterie. E cumplit să-l vezi cum stă acolo, cocârjat deasupra biletelor, prăvălit într-o transă nătângă, mormăind numere, căutând cu o încrâncenare disperată coduri, sensuri, combinaţii câştigătoare.
Uneori, duminica după-amiaza, când ne cufundăm în fotoliile vechi şi desfundate din faţa televizorului, uitându-ne la vreo emisiune în care invitaţilor li se pun hamsteri în cap sau li se cere să bea în cinci minute cinci halbe de juma’ de litru cu bere nealcoolizată, îmi spun că viaţa noastră împreună a devenit la fel de absurdă ca scenele astea. Stăm acolo, nemişcaţi, o oră, două, o mie, lumina hipnotică a televizorului ni se scurge lent în ochi, hamsterii se plimbă pe umerii unui bărbat tânăr care zâmbeşte stânjenit, halbele se golesc, firicele de bere se preling pe bărbiile rozalii ale concurenţilor, publicul chiuie, urlă extaziat, aplaudă în picioare. Iar noi aşteptăm. Pauza de publicitate, ştirile, marea extragere 6 din 49.
„Iar n-am câştigat”, răbufneşte amar, lovindu-se cu palmele peste genunchi, după ce o reporteriţă cu sâni uriaşi a anunţat numerele norocoase. „Ţi-am spus să nu mai speli haine în sfânta zi de duminică, mai ales dimineaţa, când intră popa în biserică. De aia n-am câştigat. Suntem blestemaţi de Dumezeu!”
Îl ascult şi simt cum mi se face scârbă, de el, de imputarea asta meschină, de numerele norocoase şi nenorocoase, de bătrânii cu sacoşe de rafie care fac coadă la Loto, de acel Dumnezeu de care se folosesc toţi ca de o scuipătoare pentru speranţele lor sordide. Dacă mi-ar sta în putere, i-aş arunca pe toţi în maşina de spălat, cu tot cu hamsteri şi halbe de bere, sacoşe de rafie şi bilete de loterie. I-aş arunca în centrifugă, aş pune maşina pe programul lung şi m-aş duce să mă culc.

Bogdan Varvari - CURCUBEU ÎNTR-O BALTĂ DE MOTORINĂ

2009-12-14T08:24:00.000-08:00

Când am aflat de accident, primul lucru la care m-am gândit au fost mâinile lui. Mâinile acelea bătătorite, pline de julituri, mirosind a vaselină şi a fier rece. Mi-am amintit cum, de fiecare dată după ce termina de lucrat la maşină, şi le ştergea cu nişte cârpe grosolane, tăiate din sacii de cânepă cu care urca toamna porumbul în pod.
Îmi plăceau nespus mâinile astea pietroase, cu unghiile murdare şi pielea crăpată. Îmi plăceau degetele lor scurte, butucănoase, cilindrice, care înfiletau şi desfiletau piuliţele cu o delicateţe aproape feminină, palmele aspre ca scoarţa salcâmilor bătrâni, străbătute de şanţuri adânci care se intersectau în puncte neobişnuite, ascultând parcă de legile unei geometrii inumane, încheieturile tari, pătrăţoase, în jurul cărora se încolăceau strâns venele arămii, puternic reliefate. N-am mai văzut mâini aşa frumoase decât într-un album de pictură din biblioteca tatălui meu. Găsisem acolo un tablou cu nişte ţărani adunaţi în jurul unei mese, pregătindu-se să mănânce cartofi fierţi. Încăperea în care se aflau era luminată slab de un opaiţ atârnat de grindă şi, în lumina asta plăpândă, chipurile şi mâinile ţăranilor nu păreau făcute din carne, ci din pământ frământat.
„E de Van Gogh”, mi-a zis tata, văzând cât de atentă mă uitam la tablou.
„Oamenii ăştia au mâinile ca nenea Vali”, am răspuns eu, fără să-mi pese de numele ciudat al pictorului.
Tata s-a uitat la mine pe deaupra ochelarilor, ridicând ameninţător din sprâncene:
„Iar ai fost acolo?”
Atât de apăsat l-a rostit pe "acolo" încât am tresărit. Am închis albumul şi l-am aşezat înapoi în bibliotecă.
„Ţi-am zis de o mie de ori să nu te mai duci acolo. Omul ăla ne-a făcut mult rău.”
Ce rău ne-a făcut nu-mi spunea niciodată iar mie îmi era teamă să-l întreb.

Împlinisem şase ani în vara aceea. În ciuda interdicţiei, continuam să mă duc pe ascuns la nenea Vali ori de câte ori puteam, chiar dacă atunci când mă vedea că intru în garaj îmi zicea şi el ca tata: „Ce cauţi aici? De ce nu te duci să te joci cu fetele de vârsta ta?”. Stăteam şi mă uitam cum lucrează la maşină. Asta făcea tot timpul, părea prins într-o încleştare fără sfârşit cu balaurul acela roşu de fier. Câteodată se întâmpla să nu vorbim deloc. Doar îl auzeam cum geme şi înjură, cu trupul pe jumătate ascuns sub caroserie. Rar se oprea ca să fumeze o ţigară sau să bea nişte apă. Niciodată nu l-am văzut să mănânce. Doar pentru mine mai păstra prin buzunarele lui jerpelite câte o bomboană de lapte, pe care o scotea conspirativ şi mi-o întindea cu aceleaşi vorbe de fiecare dată: „Ţine-aici, mormolocule.” Eu sugeam bomboana şi, plictisindu-mă, începeam să scotocesc prin trusa lui de scule.
„Unde naiba o fi cheia de şaişpe?” se întreba după vreo jumătate de oră, apoi mă ţintuia cu ochii lui mari, verzi: „Iar mi-ai umblat în trusa cu scule, drac împieliţat ce eşti. Uite ce-ai făcut. Totul e alandala. Hai, valea! Şi să nu te mai prind pe-aici!”
Dar îi trecea repede şi nici eu nu mă supăram pe el. Nu era ca tata, care dintr-un fleac rămânea supărat pe mine cu zilele.

„Nene Vali”, îl întrebam, „mai ai mult de lucru?”
„Mult.”
„Şi când o să termini, unde vrei să mergi cu maşina asta?”
„Departe.”
„Cât de departe?”
„Cât se poate.”
„Mai departe de Timişoara?”
„Da, mai departe de Timişoara. Mult mai departe.”

O furtună puternică primenise aerul greu al după-amiezii iar acum soarele se arăta din nou întreg, umplând garajul cu o lumină curată, albăstruie. Nenea Vali era, ca de obicei, cufundat cu jumătate de trup în pântecele misterios al maşinii-balaur. Clinchete şi păcăneli veneau de acolo, însoţite uneori de câte o înjurătură scurtă şi îndesată, ca o ultimă somaţie adresată unui duşman încăpăţânat. Lângă picioarele lui, într-o mică baltă de motorină, apăruse un curcubeu. Am luat de pe jos un şurub îndoit şi am început să amestec culorile. M-am gândit că tot aşa trebuie să fi făcut şi pictorul acela cu nume straniu când îşi pictase ţăranii. Jocul acesta simplu trezea în mine o bucurie nouă, copleşitoare. La capătul şurubului îndoit, culorile curgeau lin unele în altele, născocind parcă singure cercuri elastice în care pulsau roşul şi verdele, spirale zimţate care se ciocneau explodând în aşchii purpurii, triunghiuri care se suprapuneau în stele rotitoare. Din când în când puteam desluşi acolo peisaje şi chipuri, însă mult diferite de acelea pe care le vedem în realitate. Munţii nu erau doar munţi, erau şi valuri deopotrivă, şi limbi de foc, şi petale de crizanteme, câmpiile erau şi deşerturi şi oceane, animalele treceau unele în altele fără să se frângă, antilopa devenea un leu dormitând la umbra unui arbore acacia, vulturul îşi strângea aripile şi se topea într-un iepure, leopardul zăpezilor făcea un salt lung şi la capătul celălalt se pomenea preschimbat într-un babuin. Dar chipurile oamenilor, ele mai ales, erau stranii. Ochii treceau în locul buzelor, din frunţile încreţite se deschideau guri ovale, cu dinţi galbeni ca ringlotele, urechile se alungeau până deasupra capului, lovindu-se una de alta şi retrăgându-se temătoare, ca două antene de melc, obrajii se revărsau în orbitele goale, şuviţele de păr se împleteau în răsuciri lente, hipnotice. Atât de mult mă acaparase acest joc încât am uitat că ar fi trebuit de mult să mă întorc acasă.
„Tot aici eşti?”, mă întrebă nenea Vali.
Dar nici nu şi-a terminat bine întrebarea că l-am văzut pe tata intrând în garaj.
„Treci imediat acasă!”, mi-a poruncit, scuipând cuvintele printre dinţi cu un şuierat aspru.
Mi s-a făcut atât de frică încât nu mai puteam să mă ridic de jos, de lângă balta mea cu motorină.
„N-auzi?!”, a urlat tata, smucindu-mă şi trâgându-mi o palmă zdravănă.
Am încercat s-o iau la goană dar m-am împiedicat de trusa cu scule şi am căzut în baltă.
„Nu lovi copilul. N-are nici o vină”, l-am auzit pe nenea Vali luându-mi apărarea.
„Tu să nu te bagi!” s-a răstit la el tata.
Nenea Vali n-a mai zis nimic, a rămas pe loc, fără să mai răsufle măcar.
M-am ridicat de jos. Curcubeul dispăruse. Tot ce rămăsese era o pată neagră, urât mirositoare, care se lărgea pe rochiţa mea bleumarin.
Tata m-a luat de mână şi am pornit împreună spre casă.

A fost ultima dată când l-am văzut pe nenea Vali. La sfârşitul verii tata a hotărât să ne mutăm la oraş. Îşi găsise acolo o slujbă iar eu trebuia să încep şcoala. Am închiriat un mic apartament la periferie.
Anii au trecut unul după altul fără nici o întâmplare, uscaţi şi monotoni. La şcoală nu-mi plăcea deloc dar mă străduiam să învăţ destul cât să nu-l supăr pe tata. Fiind o fată timidă şi retrasă din fire nu mi-am prea făcut nici prietene. Adevărul e că preferam să am cât mai puţin de-a face cu oamenii, indiferent cum ar fi fost ei. Mă simţeam mult mai bine singură, în camera mea, citind cărţi cu poveşti sau răsfoind unul din albumele de pictură.
Nici cu tata nu prea vorbeam, chiar dacă nu se poate spune că nu ţineam la el. Cu timpul am înţeles că era şi el la fel de singur ca mine, poate încă şi mai singur. Ştiam că ascunde o durere pe care nu avea cui să i-o împărtăşească şi speram că într-o zi, poate, mi-o va împărtăşi mie. Atunci, credeam eu, lucrurile se vor aşeza şi viaţa noastră va deveni mai luminoasă.
Ne întâlneam mai ales în bucătărie, la micul dejun şi la prânz. Stăteam la masă şi ne întindeam unul altuia pâinea sau untul, povestind întâmplări neînsemnate sau filme văzute cu o seară în urmă, tot felul de fleacuri inofensive cu care încercam să umplem tăcerea.
Până când, într-o zi, strecurată printre aceste fleacuri, tata mi-a dat vestea:
„Nenea Vali a avut un accident de maşină. E mort.”
Am încercat să-mi ascund emoţia:
„Dă-mi te rog solniţa”, i-am zis.
Dar el ştia că joc teatru.
„Cred că eşti destul de mare ca să-ţi vorbesc despre mama ta”, mi-a zis simplu, întinzându-mi solniţa.
Aveam doisprezece ani.

„N-am mai văzut niciodată o femeie atât de frumoasă”, a început tata să povestească. Apoi continuă, zâmbind uşor: „Nici acum nu-mi pot da sema de ce m-a ales pe mine. Eram un tânăr slăbuţ şi urâţel, împiedicat peste măsură şi mereu posomorât, fără nici o experienţă de viaţă şi fără planuri mari, un biet învăţător navetist venit să-i înveţe carte pe copiii din satul ei. Tatăl lui nenea Vali era şi el învăţător acolo, dar unul complet diferit de mine, om sigur pe el, cu vederi clare şi sănătoase. Într-o zi m-a invitat la el acasă. Acolo am văzut-o prima dată pe mama ta. Ea şi cu nenea Vali erau vecini şi prieteni vechi. Crescuseră practic împreună, erau nedespărţiţi. Normal, toată lumea se aştepta ca ei să se căsătorească. Dar mama ta, spre stupoarea tuturor, m-a ales pe mine. Ne-am luat, m-am mutat în casa părinţilor ei şi, după mai puţin de un an, a rămas însărcinată cu tine. După ce a rămas însărcinată mergea în fiecare lună la oraş, la medic, ca să vadă dacă totul e bine. De fiecare dată mergeam şi eu cu ea, luam trenul şi într-o oră eram acolo. Doar că pe la începutul verii, când mama ta era deja în luna a noua, m-am îmbolnăvit grav şi n-am mai putut să o însoţesc. Nenea Vali s-a oferit s-o ducă el cu maşina. Oricum, a zis, în starea ei era mai bine aşa decât să se îmbulzească prin trenurile noastre insalubre. Şi au plecat. Dar de întors, nu s-au mai întors. Abia spre seară am primit un telefon. Avusese loc un accident. Nenea Vali pierduse controlul maşinii şi intrase într-un dud de la marginea şoselei. El n-a păţit mare lucru dar mama ta era în comă. Medicii au spus că pentru ea nu se mai putea face nimic dar că puteau salva copilul. Au operat-o de urgenţă. Aşa te-ai născut tu. Mama ta a murit chiar în timpul operaţiei.”
Aici tata a făcut o pauză. S-a ridicat de pe scaun şi a pus ceainicul pe foc.
„Multă vreme m-am întrebat cum a fost cu putinţă. Ziua aceea fusese o zi senină, fără strop de ploaie, fără ceaţă. Maşina era în stare perfectă, avea revizia tehnică la zi... Apoi am înţeles.”
O nouă pauză. Priveşte pe fereastra de la bucătărie elevii de gimnaziu care s-au adunat în parcarea blocului ca să fumeze.
„Am înţeles că el a vrut să o omoare. Că nu suporta gândul că ea mă alesese pe mine şi că urma să aibă copilul meu.”
O tăcere lungă, în care se aude doar murmurul apei din ceainic.
„Maşina la care l-ai văzut lucrând tot timpul e... Câţiva ani a ţinut-o în garaj aşa cum rămăsese după accident, o bucată informă de fiare contorsionate. Apoi, din nu ştiu ce nebunie, a început să lucreze la ea, să o refacă piesă cu piesă. A refăcut-o până la urmă, dar iată că aceeaşi maşină i-a fost şi lui sicriu.”
Frunzele uscate de mentă se desfac sfârâind în apa fiartă.
„Ştii ce e straniu? Accidentul de acum s-a petrecut în acelaşi loc. Pedeapsa lui Dumnezeu...”
Aşteptam împreună să se termine ceaiul, fără să ne uităm unul la altul.

„Pedeapsa lui Dumnezeu...”, îşi încheiase tata povestea, dar eu mă gândeam că poate nu era aşa. Dacă Dumnezeu îl pedepsise pe nenea Vali, îl pedepsise nu acum, ci cu mult înainte. Acum se pedepsise de unul singur cu o pedeapsă de dincolo de judecata oamenilor, o pedeapsă înscrisă poate doar în şanţurile acelea adânci care îi brăzdau palmele după logica lor stranie şi capricioasă. Şi mi s-a părut că înţeleg de ce lucrase în toţi aceşti ani la maşină. Ştia unde vroia să meargă. Şi nu putea să ajungă acolo altfel.

Bogdan Varvari - UN OM SUCIT

2009-11-14T02:41:00.000-08:00

1
A fost odată ca întotdeauna un om care nu-şi găsea locul pe lume. Nu ştia nici de ce, nici dacă-i bine sau rău. La drept vorbind, rar se gândea la asta, dar şi fără să se gândească el, drăguţa de viaţă avea grijă să-i aducă aminte. Cum anume? O, să nu credeţi că în vreun fel măreţ şi tragic ci, dimpotrivă, în feluri caraghioase şi stupide.
Să ne închipuim că, într-o dimineaţă ploioasă de noiembrie, omul nostru se află şi el, ca atâţia alţii, într-o brutărie. A venit să-şi cumpere o pâine. Şi ce poate fi mai simplu decât să-ţi cumperi o pâine? Dar nu, pentru el treaba asta nu-i deloc simplă.
„O pâine, vă rog!”, îi zice vânzătoarei, dar o face cu un asemenea glas jalnic şi plăpând încât vânzătoarea – o femeie grasă, trecută de patruzeci de ani, cu nasturii de la halatul alb stând să pocnească sub presiunea trupului ei durduliu – se şi răsteşte la el, scârbită:
„Vorbeşte mai tare dom’le, că nu te-aud!”
Intimidat şi fâstâcindu-se îngrozitor, bietul de el îşi adună toate puterile şi rosteşte încă o dată, acum cât poate de limpede:
„O pâine, vă rog!”
„De care?”, i-o întoarce vânzătoarea, tot mai exasperată că i-a căzut pe cap aşa un tembel.
„Păi de care aveţi?”, întreabă tembelul, înfricoşat ca în faţa unui oracol.
„Albă, neagră, semi, cu tărâţe, cu secară, cu seminţe de floarea soarelui, feliată, nefeliată...”, şi aşa mai departe, cuvintele curg gârlă din gâtul umflat şi de pe buzele unsuroase ale vânzătoarei.
Cumpărătorul nostru simte cum înşiruirea asta de soiuri de pâine îl apucă precum un vârtej, îl ridică în aer, îl întoarce cu capul în jos, îl zgâlţâie zdravăn, apoi îl aşază iarăşi pe pământ, ameţit şi neajutorat. Se chinuie să reţină ceva din ce-i spune vânzătoarea; apoi, după ce ea termină, îi reproduce ce i-a rămas întâmplător în minte:
„Cu seminţe de floarea soarelui, vă rog, feliată.”
Îndată ce a zis asta îşi dă seama că nu asta vrea de fapt, că seminţele de floarea soarelui nu-i plac câtuşi de puţin, ba chiar că le detestă. Ar fi trebuit să ceară o pâine neagră, simplă. Dar nu, acum e prea târziu. Dacă s-ar răzgândi, vânzătoarea ar scoate de sub halat o sabie de samurai şi, ca un vechi luptător al clanului Nabeshima, l-ar despica în două, de la gât până la buric. În plus, îl aşteaptă acum o altă încercare, nici aceasta uşoară.
„2 lei 30”, zice vânzătoarea.
Scoate din portmoneu 3 lei şi îi pune pe tejghea. Ştie ce va urma şi deja se simte vinovat, deja se simte cel mai ticălos din lume. Vânzătoarea o să-l întrebe dacă n-are 30 de bani mărunţi, el o să scotocească febril prin toate compartimentele portmoneului şi prin toate buzunarele hainelor, o să ofteze deznădăjduit, o să clatine ruşinat din cap şi, privind umil în ochii ei mici şi porcini, o să-i zică:
„Îmi pare rău, n-am.”
Vânzătoarea o să pufăie nervoasă, o să deschidă cu o smucitură casa de marcat, o să caute prin sertăraşul cu bani mărunţi – pe degetul inelar verigheta i-a intrat adânc în carne – şi o să-i arunce cu zgomot monedele pe tejgheaua de sticlă.
Durează câteva secunde pentru a se întâmpla exact asta. Iar acum el încearcă să apuce monedele, una de 50 şi două de 10, însă nici vorbă să reuşească, monedele îi alunecă mereu de sub degete, ca sâmburii umezi de bostan. Le trage de pe tejghea cu palma dreaptă, vrând să le facă să cadă în cea stângă, din care a făcut un căuş. Însă tocmai atunci cineva îl împinge din spate, nerăbdător, iar monedele cad pe podea şi se rostogolesc printre picioarele celorlalţi clienţi. Bietul om se face roşu ca fileul de somon şi o zbugheşte glonţ în stradă, mai agitat decât Raskolnikov după ce a ucis-o pe cămătăreasă.
„Sunt un dobitoc, sunt un mare dobitoc”, îşi repetă în gând – sau poate cu voce tare, nici el nu mai ştie – ca un automat, fără să ia sema deloc la ce se întâmplă în jur. De-ar izbucni o revoluţie, de s-ar măcelări oamenii cu cuţitele în stradă, el unul n-ar băga de seamă. E prea ocupat să reconstituie în minte, moment cu moment, scena de mai devreme; să o reconstituie în cele mai mici detalii, să o retrăiască şi să-i ataşeze mecanic, obsesiv, acest unic comentariu: „Sunt un dobitoc, sunt un mare dobitoc.”

2
Ia uitaţi-vă puţin la fiinţa asta jalnică, uitaţi-vă cum păşeşte, cât de uniform, cât de absent, de parcă ar umbla pe o bandă rulantă care se mişcă în sens contrar. În mâna dreaptă îi atârnă o plasă albastră de rafie. În plasă, ştim deja, e o pâine cu seminţe de floarea soarelui. În mintea lui, ştim şi asta, e tot o pâine cu seminţe de floarea soarelui, aceeaşi pâine, şi mai e o vânzătoare grasă şi o tejghea de sticlă şi nişte monede care se rostogolesc haotic pe podeaua acoperită cu linoleum a brutăriei. „Linoleumul era galben, parcă”, îşi aminteşte el. „Ba nu, era cărămiziu. Sau era totuşi galben?” Acum are la ce să se gândească. O stradă şi jumătate, două străzi se tot întreabă despre linoleum, simte că turbează dacă nu-şi aduce aminte sigur ce culoare avea, ca şi cum viaţa lui întreagă ar depinde de acest amănunt oarecare. O clipă e hotărât să se întoarcă la brutărie. Se opreşte în loc, apoi i se pare absurd şi porneşte mai departe spre casă. Paşii i-au devenit însă şovăielnici. Trebuie totuşi să se întoarcă şi să afle. Nu există scăpare. Altfel întrebarea o să-l sâcâie toată ziua. Se opreşte din nou. Şi din nou porneşte mai departe spre casă, acum hotărât, aproape fugind, de parcă l-ar urmări un rinocer.
În scara blocului se întâlneşte cu vecina de la 2. Vecina asta îşi cumpără pâine din acelaşi loc, a văzut-o acolo de câteva ori.
„Tanti Lia”, o întreabă el gâfâind, cu traspiraţia curgându-i din tâmple, „vă amintiţi cumva ce culoare are linoleumul din brutărie?”
Tanti Lia dă din cap că nu, apoi se grăbeşte să iasă din bloc.

3
Şi-a aşezat pe farfurie doi crenvuşti fierţi de pui, un triunghi de brânză topită şi o felie de pâine. Degetele lui culeg seminţele de floarea soarelui din felia de pâine. O să le pună mai târziu pe pervazul de la balcon, să le mănânce porumbeii şi vrăbiile. Lui însuşi îi place uneori să stea în balcon, ghemuit printre borcanele cu zacuscă şi cu murături pe care i le trimite an de an o mătuşă. Dacă stă îndeajuns de mult, ajunge să i se pară că se transformă într-unul din borcanele acelea şi că nu mai are altceva de făcut pe lumea asta decât să aştepte.
Crenvuştii de pui sunt încă aburinzi. Muşcă din ei delicat, ca o fată, atent să nu se frigă. Peste trei ore trebuie să fie la şcoală. Gândul ăsta îl înspăimântă şi îl îngreţoşează la fel de mult ca întotdeauna. Să fii profesor de literatură, ce calamitate! Şi încă profesor de liceu! Să stai în faţa a treizeci de fiinţe indiferente, obraznice şi gălăgioase şi să vorbeşti despre poezia simbolisă. Ce poate fi mai indecent şi mai barbar? „Dacă aş fi un borcan cu murături”, se gândeşte, „ nu ar mai trebui să-i vorbesc nimănui despre poezia simbolistă.”
După ce termină de mâncat, se duce în singura cameră a apartamentului, deschide un caiet cu copeţile roase şi începe să scrie. Ce scrie? Ca orice profesor de literatură lipsit de idei, scrie un roman despre un profesor de literatură lipsit de idei care scrie un roman.
Stă aşa mai bine de o oră, fără să aşeze pe hârtie nici un cuvânt, apoi închide caietul cu un vechi gest de furie şi neputinţă.
„E din cauza blestematului de linoleum”, îşi zice. Apoi porneşte televizorul şi se uită la un documentar despre istoria scutecelor.

4
În timpul cursurilor, un zumzet monoton şi neobosit învăluie şcoala, ca un fel de aură sonoră. Din depărtare ai zice că asculţi un stup de albine sau un transformator electric. Dar când intri în şcoală zumzetul se transformă în vuiet, un vuiet asurzitor şi contondent, care se năpusteşte asupra ta ca un torţionar sadic hotărât să te lovească în cap cu o bâtă de prun. Unii profesori ajung să nu mai audă acest vacarm. Despre ei se spune că „au vocaţie”. Dar alţii, cum e şi sărmanul nostru profesor de literatură, nu se pot feri şi apăra în nici un fel de zgomotul şi de furia şcolii. Chiar şi atunci când se plimbă pe o stradă liniştită sau când citesc o carte sau când se uită seara la un film, dar mai ales atunci când se întind în pat şi aşteaptă să adoarmă, acest zgomot continuă să-i tulbure, să-i macine ca un cancer, să se hrănească din ei ca o tenie.
Stă în faţa clasei şi vorbeşte despre poezia simbolistă. E ultimul loc în care şi-ar dori să fie şi ultimul lucru pe care şi-ar dori să-l facă. Din fericire, nu-l ascultă nimeni. La început, asta îl deranja. Acum însă i se pare normal, ba chiar salvator. Dacă l-ar asculta cineva i s-ar face ruşine.
În spatele clasei, patru băieţi citesc un ziar de sport şi comentează aprins, înghiontindu-se şi bătând cu pumnul în bancă, rezultatele din ultima etapă a campionatului de fotbal. În faţa lor, două fete se fardează, apoi îşi fac reciproc complimente. O alta, încordată, se pregăteşte pentru ora de biologie care urmează. Citeşte dintr-un manual gros şi plin de sublinieri, apoi închide ochii şi, ca într-un fel de transă a înfricoşării, repetă ce a memorat. Alţii joacă pocher, ascultă muzică la telefonul mobil sau pur şi simplu mâzgălesc figuri geometrice neregulate în caietul de literatură, printre cele două sau trei rânduri despre poezia simbolistă pe care le-au copiat de pe tablă.
În a doua bancă din rândul de la geam, un băiat a ridicat mâna.
„Da, poftim”, îi zice profesorul, deşi ştie ce va urma.
„Îmi daţi voie să merg la toaletă?”, îl întreabă elevul.
E întrebarea care i se pune cel mai des. E aproape singura întrebare care i se pune. De cinci ani, de când e profesor, elevii nu au avut nevoie de el decât pentru a le permite să meargă la toaletă.

5
Dar haideţi să nu mai fim atât de gravi şi de plicticoşi. Haideţi să ne scuturăm de vraja prostiei solemne pe care şcoala o aruncă invariabil asupra tuturor celor care-şi petrec prea mult timp între zidurile ei. Să zicem că orele s-au terminat. Oricum, ar fi inutil să le luăm pe rând şi să le descriem, căci toate sunt la fel de serbede, de false şi de zadarnice, toate sunt una şi aceeaşi oră, multiplicată mereu şi mereu, cu o încăpăţânare nătângă, de o voinţă care nu aparţine nimănui.
Mai bine să ne urmărim personajul deschizând uşa masivă de stejar a clădirii şi ieşind în curte. Pe chipul lui palid şi uscat se citeşte oboseala descumpănită a zilei dar şi uşurarea provizorie la gândul că în curând va fi din nou singur, că va petrece o seară liniştită cu o carte bună şi un pahar de vin.
Tocmai când dă să iasă din curtea şcolii, o bucată de cretă îl loveşte în creştetul capului. Probabil că a aruncat-o un elev de la etaj. Aude râsete venind dintr-acolo. Ar putea să-şi ridice privirea şi să vadă cine e. Dar nu o face. Preferă să mimeze că nu a simţit nimic. E obişnuit cu asta, de ani de zile mimează că nu simte niciodată nimic. Altfel i-ar fi prea greu să trăiască. Acum, dacă ar privi în sus şi l-ar vedea pe elev, ar trebui să-i zică ceva, să-l mustre, să-l ameninţe cu exmatricularea, să rostească o mulţime de cuvinte prosteşti, străine, în care nu poate să creadă deloc. Vocea lui ar suna straniu şi neconvingător, elevul nu ar face decât să râdă mai departe, din ce în ce mai tare şi mai în batjocură. Atunci, ca să nu piardă partida într-un mod atât de ruşinos, ca să arate că e totuşi în stare să joace în această piesă ridicolă, ar fi nevoit să întocmească un referat, să-l depună la director, să ia cuvântul în consiliul profesoral, să propună măsuri disciplinare drastice...
Nu vrea să-şi irosească timpul cu toate astea. Vrea doar să fie lăsat în pace. Iar acum vrea să iasă pe poartă, să ajungă acasă, să se ascundă de oameni şi să citească.
Vrea prea mult, dar se preface că nu ştie asta.

6
În drum spre casă s-a oprit la o librărie. Iată-l, e acolo, în spate, unde sunt aşezate cărţile cu preţ redus. Speră să găsească ceva, poate un mic roman, sau un volum de povestiri, ceva cu care să se poată spăla de mizeria zilei.
Stă uşor aplecat şi citeşte titlurile când cineva se apropie brusc de el şi îi îndeasă în mână o bucată de hârtie. Tresare şi se întoarce speriat spre dreapta. Apoi tresare din nou. Lângă el stă o femeie cu o înfăţişare neobişnuită, fixându-l cu nişte ochi tulburi, bulbucaţi hipnotic. Are părul murdar şi ţepos, urechile uşor ascuţite, obrajii căzuţi ca la un buldog. Buzele îi sunt rujate strident cu roşu şi încercuite cu o linie neagră. E înfofolită într-un palton roz, jerpelit, de sub care se iţesc nişte ciorapi ridicoli în culorile curcubeului. Arată ca un arlechin venit direct de la spectacol, prea obosit ca să-şi mai schimbe costumaţia.
„E un happening”, îi zice femeia, arătând spre hârtie. „Un happening de grafică.”
Bucata de hârtie are dimensiunile unei cărţi poştale. Pe o parte e desenat un cerc. În cerc înoată câţiva peşti iar din ochii peştilor ţâşnesc săgeţi spre mijlocul cercului. Pe partea cealaltă scrie HAPPENING iar dedesubt e mâzgălit, cu pix albastru, un nume lung şi indescifrabil.
„Dacă doriţi să daţi ceva...”, zice femeia, „ceva... oricât de puţin...”
Aşadar o cerşetoare. Sau o escroacă. Sau pur şi simplu o ţicnită. A tras câteva linii cu cărbunele pe nişte bucăţele de hârtie iar acum umblă prin librării şi încearcă să le vândă drept artă. Normal ar fi să-i întindă înapoi foicica şi să-i răspundă, pe un ton politicos: „Nu doamnă, mulţumesc.” Sigur, ar putea fi o femeie necăjită, care recurge la vicleşugul ăsta absurd din disperare. Dar lui nu-i pasă de asta, tot ce vrea e să scape de ea cât mai repede. Prezenţa ei îl stinghereşte şi îl irită. Stă prea aproape de el, nările i se umplu cu mirosul înecăcios de naftalină răspândit de palton.
Se caută în buzunarul de la geacă. Are o bancnotă de 1 leu şi alta de 10. Decide să i-o dea pe cea de 1 leu şi, în ultima clipă, spre absoluta lui surpriză, o întinde pe cea de 10. Femeia, la fel de surprinsă, o înşfacă imediat, şopteşte un „mulţumesc” repezit şi dispare din librărie ca o nălucă.
Imediat ce se pomeneşte singur, simte cum scârba de sine îl sufocă, de parcă cineva, o tainică fatalitate, l-ar fi apucat de gât şi i-ar fi îndesat faţa într-un vălău cu terci. Niciodată n-a fost bun pentru altceva decât să mărească miza pe care ceilalţi îl pot înşela.
Afară s-a lăsat seara. Pe sub lumina becurilor curg lin şuvoaie de ceaţă portocalie. Un tramvai trece în viteză, roţile îi scrâşnesc prelung şi împrăştie scântei pe şinele reci. La colţul străzii stă o bătrână care ţine în mâini un buchet de crizanteme albe, ofilite. Îi dă ei ultimul leu, apoi o coteşte la stânga, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele goale.

7
Să-l mai privim o dată pe omul nostru, doar pentru a ne lua adio de la el. Ca să fim sinceri, n-avem nimic de învăţat din întâmplările penibile şi neînsemnate prin care trece. Ar fi inutil să-l însoţim mai departe. Ştim de pe-acum, aşa cum ştie şi el, că zilele care vor urma vor fi la fel cu aceasta.
A ajuns acasă, a mâncat o conservă de peşte, iar acum stă pe canapea şi nu ştie ce să facă. Până la urmă întinde mâna spre noptieră după caietul lui cu coperţi decolorate şi roase. Îl răsfoieşte, rupe câteva pagini, apoi îl aşază pe genunchi şi începe să scrie: „A fost odată ca întotdeauna un om care nu-şi găsea locul pe lume.”

Bogdan Varvari - CÂRPA

2009-09-03T01:27:00.000-07:00

- Miroase a toamnă, zice ea.
Stă aplecată pe fereastră şi scutură un cearceaf mare, portocaliu.
E o femeie de vreo cincizeci de ani, corpolentă, scundă, cu părul complet încărunţit. Are obrajii palizi, punctaţi din loc în loc cu mici pete roşiatice, bărbia încreţită, buzele subţiri, acoperite cu o pojghiţă fărâmicioasă de piele uscată. Dedesubtul ochilor îi atârnă două cearcăne mari, de un galben pământiu.
- E abia începutul lui august dar deja miroase a toamnă.
Bărbatul cu care vorbeşte e întors cu spatele la fereastră. Pare foarte bătrân, atât de bătrân că ar putea să-i fie tată. E îmbrăcat într-o cămaşă gri cu mâneci scurte şi nişte pantaloni vechi de salopetă. În mâna dreaptă ţine o cârpă albă cu care şterge rafturile unei biblioteci. Muşchii antebraţului îi tremură flasc în timp ce împinge cârpa înainte şi înapoi.
- Toate cărţile astea..., zice, fără să se întoarcă spre femeia care acum a venit lângă pat.
- Ce-i cu ele? întreabă ea. Cearceaful îşi ia avânt din mâinile ei crăpate, se umflă ca o guşă, apoi aterizează lin deasupra patului.
- Nimic, mă întreb dacă le-a citit. Poate că nu le-a citit nimeni, nici el, nici altcineva. Poate că n-o să le citească nimeni niciodată. O să rămână aici iar cineva o să şteargă din când în când praful de pe ele.
- Ce ne pasă nouă de asta? Noi suntem aici ca să facem curăţenie. Pentru asta primim bani.
Răsuflă greu în timp ce netezeşte cearceaful. Respiraţia ei se aude ca hârşâitul unui motor înfundat.
O pală de vânt intră în cameră. A plouat cu o noapte în urmă, aerul e răcoros şi proaspăt.
- Chiar că miroase a toamnă, zice bărbatul, apropiindu-se de fereastră. Apoi rămâne acolo, nemişcat, parcă absent din lume. Cârpa îi atârnă moale în mâna dreaptă, abia agăţată de vârfurile degetelor.
- Ai terminat de şters? întreabă femeia. În vocea ei se simte un început de iritare. Poate că n-ar fi trebuit să-l aducă aici. Mai bine l-ar fi lăsat acasă. De la o vreme nu se mai poate baza deloc pe el. Nu mai e acelaşi om.
Iată-l, stă acolo lângă fereastră, complet împietrit. Cârpa i-a căzut din mână şi zace pe podea ca o uriaşă petală ofilită.
- Uite, zice femeia, plimbându-şi degetul arătător pe unul dintre rafturile bibliotecii, aici n-ai şters bine. Dacă nu eşti în stare să faci un lucru cum trebuie, mai bine nu-l fă deloc.
Dar el n-o aude. Priveşte mai departe castanul din curte, sau poarta, sau pietrele de pe alee. Frunzele castanului, pe jumătate uscate, împrăştie în jur un foşnet aspru şi sec. Câteva vrăbii trec fulgerător prin dreptul ferestrei, frământând cu aripile lor lumina încă necoaptă a dimineţii.
- Hei, n-auzi? îi urlă în ureche femeia, scuturându-l cu putere. Am zis că n-ai şters praful bine!
El pare să revină de undeva de foarte departe. Se uită la ea buimac, fără să înţeleagă. Ochii lui sunt ochii unui copil speriat.
- Am spus că n-ai şters praful bine, repetă ea, de data asta aproape în şoaptă, fără să-i mai pese, lăsându-se încet pe un scaun.
- Îmi pare rău, zice el, mângâind-o pe cap, îmi pare tare rău.
Ea începe să plângă înăbuşit, cu icnete scurte, ca şi cum ar sughiţa. Vede printre lacrimi cum el se duce spre bibliotecă, cum mâna lui dreapă se mişcă tot mai febril pe deasupra rafturilor. Cârpa e tot pe podea, zace acolo ca o uriaşă petală ofilită. Degetele lui se încleştează cu o încordare disperată, sugrumâng aerul dintre ele.
Într-un târziu, obosit, vine şi se aşază lângă ea.
- Cred că acum e bine.
- Da, zice ea, acum e bine.
Stau amândoi şi privesc draperiile grele care se clatină în vânt.

Spam

2009-02-17T15:31:00.000-08:00

A gentleman is judged by his size

Waste no further time, get bigger now
Be the envy of every male
Grow the largest pecker in the world
Every guy in the locker room will envy

Monster in your pants
So many inches of massive growth
Grow your long pecker today

The best kept secret about growth
No stupid exercises, just a miracle tablet

Making her climax is finally so easy

Give her the ride of her life
She'll love your power performance now
She'll be filled with pleasure
She’ll eat you like never before

Now I penetrate her so deep
I popped her cherry
She stopped using the vibrator after this

Jumpstart your bedroom action
Put her cherry on fire
9 inches will make her come

BGB-Dumnezeu si Banii

2009-02-15T08:12:00.000-08:00

- Crezi în Dumnezeu? m-a întrebat cerşetorul
- Da, i-am răspuns
- Atunci, dă-mi un leu

BGB - azi prin lentila absurdului gandurile lui Nimeni auzite de mine

2009-02-14T13:11:00.000-08:00

…e 23 55 si nu m-am gandit ca cele cateva ore vor trece atat de repede uite acum e 23 56 si urca (sau coboara cine stie)da au fost cateva ore timp in care m-am uitat la ceas foarte des din minut in minut exagerez mai rar oricum cert e ca m-am uitat la blestematu' asta de ceas si acum iata-ma aici in fata monitorului cu degetele tastand literele jalnice care imi sfasie intimitatea uitandu-ma la ceasul windowsului certandu-ma cu muizica asta ciudata care nu mai poate incalzi decat un foc deja aprins

…pe parcursul acestor ore am mancat fumat baut m-am gandit am citit si am baut apa apa care nu intra neaparat in categoria bauturilor sanatoase pentru ca intr-o zi am baut aceeasi apa si mi s-a facut asa de rau incat am fost nevoit sa vomit tot ce mancasem pana atunci si nu numai pe parcursul acestor ore am fost blocat ca un robot caruia i-au murit bateriile am fost blocat ca un om care nu mai vede nimic in spatele pleoapelor ca un animal care sta inchis intr-o cusca si vede exteriorul si spera ca si interiorul custii sale va fi la fel ca exteriorul custii sale intr-o zi am fost blocat ca o statuie care a uitat ca inceputurile i-au fost lipsite de monotonie pe vremea cand un sculptor oarecare i-a dat forma si culoare si viata si moarte

…pe parcursul acestor ore m-am gandit la un singur lucru ce-ar fi daca n-as mai fi asa de bolnav fapt care m-a pus chiar si pe mine pe ganduri de unde pana unde eu bolnav ce absurd de ce sa fiu bolnav ca doar nu ma doare nimic nu am nimic si nu are nici un rost sa ma gandesc ca ar fi posibil sa dobandesc vreo agravare a unor simptome care lipsesc cu desavarsire cata cruzime in capul meu auzi sa inventeze el boli imaginare povesti ale bolilor imaginare si sa-mi toace minutele care trec al dracu' de repede ca eu sa ma trezesc din transa si sa realizez ca ziua a trecut si concomitent cu ea totul ca si cand totul = ciaunul in care se fierb pacatosii in iad da a fost si plin de zmoala trupul meu in orele ce au trecut intreaga suprafata a pielii mi-a fost acoperita de un strat considerabil de materie cenusie chiar neagra timp in care eu am stat si am privit neputincios de undeva de sus cum trupul mi se increteste innegreste innoada undeva jos cum urlu de groaza cum imi pierd ultimele clipe de viata cum ma indrept catre o alta si mai tenebroasa

…pe parcursul acestor ore am http://www.youtube.com/watch?v=Qwe10iDlFQo de vreo 5 ori si http://www.reihe4.de/ si...

BGB / Acolo

2009-02-14T12:57:00.000-08:00

Se facea ca suntem amandoi acolo (tu si eu). Stateam in camera cu televizorul pe scaunul de la masa, cel de vizavi
cu patul. Cel rosu. Dar in acelasi timp parca stateam
si pe pat. Si tu tot la fel. Puteam oricum sa privim
pe fereastra. Si sa vedem furtuna de afara. Incepuse o
furtuna puternica. Nori negrii erau pe cer si copacii
din curte se lasau indoiti de vant in toate drectiile.
Mult praf si frunze erau in aer. Aveam
impresia ca ma uit la televizor prin acel geam. Si deci
nu-mi venea sa cred ce se intampla.
Furtuna se amplifica, isi marea forta devastatoare, doar
era o furtuna pusa pe distrugeri mari. In casa ma lovesc de-o atmosfera de incordare continua. Tie, din cate imi
aduc aminte, iti simteam prezenta tot timpul. Stiu, normal, erai acolo, dar iti simteam prezentza
altfel, habar n-am cum. Deodata, atentia ne este
atrasa de o rafala puternica. Mai violenta decat toate de pana atunci. Asistam
la un peisaj apocaliptic. Ne strapunge iminenta sfarsitului. Cerul era negru de nori
negrii si fiorosi (poate ca si imaginea de ieri, norii
de ieri, cei negrii si fiorosi, m-a influentat),
vantul sufla inimaginabil de TARE; pomii, praful si
frunzele sunt in delir. Se misca totul ametitor. Casa se inclina intr-o parte, TOATA
casa, si trosneste sub puterea macabra a
vantului. Veranda de la intrare, cea de fier, este pusa
la pamant, zdrobita de o rafala uriasa. Vantul isi arunca bratele invizibile
dinspre poarta spre gradina. Atunci, eu te trag din
locul unde presimteam ca o sa se intample
ceva rau (o sa cada pesemne tavanul sau mai stiu eu ce).
Ma gandeam unde o sa stam noi in continuare si nu
eram cuprins de groaza sau frica, asa cum cred ca ar fi fost
normal, ci doar de TRISTETE. Ea a ramas
in mine pana acum

BGB - Ea si Ivan

2009-02-14T12:37:00.000-08:00

Îi plăcea să mergă în locul unde-o văzuse pentru prima oară. Vizavi, era o cîrciumă împuţită, plină de moşi care îşi hrăneau cancerul ce urma să-i înghită, cu tot cu berile şi votcile lor. Se aşeza la o masă mai retrasă, îşi scotea telefonul şi o suna, privind bucata de pămant pe care ea stătuse atunci cînd el o abordase plin de curaj, înfiorat de mii de fiori, Am avut sau nu erecţie cînd am mers lîngă ea?, asta era întrebarea care-l obseda de ceva vreme-ncoace. În ureche îi bîzîia enervant bîzul celularului Nokia 1200, ea nu răspundea, poate era la duş, poate făcea sex în vis cu tipul ei de la MTV, poate era plecată şi îşi uitase, pur şi simplu, telefonul acasă, poate, poate, dar el nu renunţa, timp era berechet în viaţa lui, aşa că mai un dial şi iar bîzul enervant, Da, i-a răspuns, ce vrei, ce pizda mătii mai vrei?? Să mai îmi dai o şansă, i-a răspuns el, cu tupeu, sau cel puţin aşa avusese impresia că i-a răspuns, oricum ea nu a detectat tupeul, ci doar vocea lui aşa cum o ştia dintotdeauna, urîtă şi fără personalitate, şi i-a închis telefonul. Prin cap i-au trecut versurile din Puritania, cu care se trezise dimineaţa, ca nişte ecouri prelungi venite din abis, care abis?, al LUI,
I am war, I am pain
I am all you've ever slain
I am tears in your eyes
I am grief, I am lies,
… şi abisul lui l-a îmbărbătat, Mai trebuie să încerc, nu se renunţă aşa cu una cu două, trebuie să mă ierte sau Eu trebuie s-o iert? Ups! Problema erecţiei a dispărut, luîndu-i locul Cine-pe-cine-trebuie-să-ierte. Ce vină am eu? Apoi, iarăşi Bîîîîzzzzz şi răspunde Liza, Da! Nu ai de gînd să mă laşi în pace? Dar, Liz, ştii, stai măcar puţin, nu-mi închide, te rog, uite, hai la o cafea (el avea o halbă-n faţă, de bere, normal!), nu pot să-ţi spun prin telefon sau nu ar fi normal să-ţi spun ce vreau să-ţi spun prin telefon, după aia dacă nu mai vrei să te deranjez, n-o să mai auzi de mine niciodată.

Mă numesc Ivan şi mă droghez cu viaţă
Mă numesc Ivan şi mă droghez cu particule cuantice din trupul meu pe care le găsesc la fiecare pas împrăştiate pe jos, senzaţiile sunt mai mult decat orgasmice, poate că se aseamănă cu imposibilitatea de a ejacula, cu o explozie iminentă, dar care nu se va petrece niciodată.
Mă numesc Ivan şi vin în cîrciuma asta fetidă, de cîteva ori pe săptămînă, o aştept pe Liz, fosta mea actuală, veşnică, chiar dacă sunt penibil, chiar dacă trebuie să intru-n vorbă cu moşi beţi, duhnind a votcă digerată, transpiraţi, nespălaţi de o mie de ani, rataţi, poate că e doar o formă de penitenţă pentru greşelile mele faţă de ea. Mă uit la locul ei, da, acolo am întîlnit-o, stătea în picioare şi aştepta nu mai ştiu ce autobuz, mi-a plăcut la prima vedere, mai tîrziu, mi s-a sculat, de fapt nu sunt sigur că mi s-a sculat, poate pentru voi nu e important amănuntul ăsta, pentru mine este, m-am dus la ea, eram după două pastile de diazepam amestecate cu 3 beri (doza minimă cînd nu am altceva mai tare), am abordat-o ca un domn, numai că eram îmbrăcat cam jalnic, cred că şi miroseam puţin a transpiraţie de la transpiraţia cîrciumii unde stătusem pînă s-o văd, ce să le fac, moşi puturoşi, ei sunt viitorul parfumurilor, i-am zis, Salut, ai un foc? La care ea mi-a răspuns, Da, şi mi-a dat foc pur şi simplu cînd i-am auzit vocea, nu mai aveam nevoie de bricheta pe care o ţinea în mînă, aşteptînd să o iau o dată, că busul se vedea în zare şi ea trebuia să meargă la cursuri, ţigarea mi se aprinsese instantaneu şi un val de frig straniu, doar era foarte cald, m-a cuprins, şi aici a intervenit ciudăţenia, nu mai reţin dacă mi s-a sculat sau nu, deşi nici prin cap nu-mi trecuse că aş fi dorit-o la pat, nu, nici vorbă de-asta, voiam doar să o cunosc, să vorbim toată ziua, să le lase-n pula mea de cursuri şi să nu se mai sature de mine, apoi m-am urcat cu ea în maşină şi m-am ţinut după ea, nu mai ştiu exact şirul evenimentelor, n-am lăsat-o pînă ce nu a acceptat să mergem la o cafea care, în drum spre bar, treptat-treptat, s-a metamorfozat în bloody mary, apoi în mai multă votcă şi-n mai puţin blood, dar plină de puritate. Am lăsat-o să intre întîi, aşa s-a nimerit, am comandat două b.mary, bine că nu am cerut be you! sau B.U. sau B.M., BMW, noi eram noi deci cu două BM, sorbind, eu mai des ea mai rar, eu mai o ţigare, mai două, mai trei, ea fuma foarte rar, m-am dus la baie să mai înghit un diazepam, blestemînd lipsa partenerului meu de viaţă, LSD (acidul lisergic dietilamida 25), mi-ara ruşine să înghit de faţă cu ea pastila, de teamă să nu creadă că sunt bolnav sau mai ştiu eu ce, m-am întors încet prin spatele ei şi am speriat-o, ea a rîs, chiar se speriase, niciodată nu dau greş, e domeniul meu, meseria mea de sperietoare de oameni, m-am aşezat şi ea a început să-mi povestească despre facultatea ei, despre cît de mult o urăşte, timp în care am mai cerut o votcă seacă pe care am turnat-o peste BM-ul meu, fusese prea slabă, băuturăbunădenimic!, Dar, Liza, am început eu ameţit, mi se suiseră toate la cap, hai să nu mai vorbim despre facultate, ştiu, poate că mă grăbesc, aşa sunt eu, timpul e scurt, mai scurt ca un tiv deşirat (comparaţie nasoală, avînd în vedere..dar lasă, altădată), aş vrea să nu-l irosim cu neplăceri de-astea, mai bine hai să vorbim despre noi excluzînd lucrurile care nu ne plac (utopic, prostule, tu nu poţi să vorbeşti despre tine astfel, vrei doar să faci în aşa fel încît să-i pari ei mai sociabil decît eşti..uită-te la hainele tale de woodstock, la părul tău grunge, la uleiul care curge din el, nespălatule, cine eşti tu să joci rolul unui vis frumos??). Ea mi-a zîmbit atunci şi mi-a replicat, Nu eşti tu ăsta, las-o baltă. Mă ghicise, nu mi s-a mai întîmplat niciodată să mă citească cineva atît de repede. Cînd ţi-ai băgat pula într-o pizdă ultima dată? Na, despre asta vrei să vorbim? Eram mască. Nu m-aş fi aşteptat, dar nu m-am pierdut, nu-mi stă-n fire, pentru o secundă am crezut că mă ia la mişto, după mi-am dat seama, asta e ea şi asta va fi, super, va fi a mea pentru totdeauna. Clar ca lumina halucinantă din praful alb ca neaua; poetic!, Acum două zile, i-am răspuns mîndru, dar minţeam, aproape că uitasem cum arată zona aia…cum se numeşte?…vezi, ce ziceam, de cînd n-am mai făcut-o am uitat şi cum îi zice…Hai să ne-o punem la baie, i-am cerut ostentativ. Pe bune, eram dus, ameţit, plin de spaimă şi culoare, desena cineva pe trupul meu cu un creion ascuţit, m-a trecut un fior înaintea răspunsului ei, Hai! Mai să mă înec cu BM-ul meu, care nici nu mai exista, asta mi-a trădat emoţia, nu era chiar emoţie, doar orgoliul nu mă lasă s-o recunosc, nu mai era nimic în pahar, eu nu observasem şi nici nu realizam că nu beam nimic, în timp ce sorbeam isteric din BU-ul inexistent, care se afla totuşi peste tot şi nicăieri, ca Dumnezeu. Am mers la baie, la femei, atunci a fost prima dată cînd mi-a potolit erecţia, cu mişcările ei…cu mişcările ei…Apoi a venit E.A.Poe:
…Is all that we see or seem
But a dream within a dream?

Mă numesc Ivan şi cînd nu stau aici ies cu alţi rataţi prin oraş. Speriem lumea, facem inimile să îngheţe de spaimă, murim în fiecare clipă pentru ca ele să-şi reia bătăile jalnice, bumbum, pas după pas, către final.

My fate is a preview of derelict Hell.

Lupo - Îți iei viața

2009-02-01T13:22:00.000-08:00

Îți iei viața de pe raftul cu semipreparate, ajungi acasă, o încălzești în cuptorul cu microunde și o consumi fără să-i simți gustul, apoi o speli cu bere și rîgîi satisfăcut.

Nimicnicie de Doru Arăzan

2008-11-24T11:00:00.000-08:00

Mă vedeţi citind. Scriind. Plimbându-mă singur. Nu mă dau cu maşina, proprietate personală, cu peste 100 de km|h de-a lungul oraşului. Nu ascult manele. Nu mă uit la emisiuni TV în care vedetele, cu gura până la urechi, furnizează reţeta succesului. Nu chefuiesc în cluburi de noapte căutând senzaţii tari. Nu mă îmbrac la modă. Nu vizionez emisiunile care provoacă râsul în grup. Nu doresc să obţin vreo funcţie în societatea de consum. Nu am muşchi umflaţi sintetic. Nu vorbesc în jargon şi nici cu voce tare la telefonul mobil în mijloace de transport în comun. Am ochelari cu rame groase. Nu doresc să intru în niciun partid. Iubesc o femeie fără să mă gândesc la nicio moştenire. Din pricina acestor slăbiciuni aţi început să îmi puneţi etichete. Sunt când urât şi ratat. Când leneş şi suspect. Când bolnav şi de arătat cu degetul. Iar voi: frumoşi, buni, curajoşi, puternici, responsabili, care reprezentaţi (cu sentimentul datoriei) majoritatea, cu trupurile voastre zvelte şi sănătoase vă trăiţi, aşa cum vi se cuvine, raliurile de-a lungul oraşului. Ascultaţi cu exaltare manelele şi emisiunile care provoacă râsul în grup. Vă luaţi în serios funcţiile şi conjuraţiile. Vă umflaţi muşchii moştenind mereu, de la voi înşivă, amarul destin al nimicniciei.

Nicolas Bouvier - Peştele-scorpion

2008-11-20T15:57:00.000-08:00

"Nu călătoreşti ca să te ornezi cu exotisme şi istorioare ca un brad de Crăciun, ci pentru ca drumul să te cureţe, să te frămînte, să te stoarcă, pînă ajungi ca acele prosoape tocite de spălări repetate, pe care le primeşti, împreună cu o coajă de săpun, în bordeluri. Departe de alibiurile sau blestemele de acasă, ceea ce vezi în fiecare balot soios, tăbărcit prin sălile de aşteptare ticsite, pe micile peroane de gară toropite de căldură şi mizerie, e propriul tău sicriu. Fără această detaşare, fără această transparenţă, cum poţi spera să-i faci pe alţii să vadă ce ai văzut tu? Înainte să scoţi un cuvînt, trebuie să devii umbră, ecou, boare, musafir tăcut în locul cel mai umil de la masă."

Lupo - maestrul

2008-11-19T15:25:00.001-08:00

Avea o voce groasă care se auzea încet şi constant ca şi cum ar fi îngiţit un radio la care se transmiteau ştirile. Locuia singur într-o cameră părăsită şi se obişnuise să nu aibă nevoie de interlocutori.Mie nu-mi plăcea să vorbesc. L-am întîlnit la un colţ de stradă şi îl însoţeam. Era bătrîn, şi a murit. De atunci mă găsiţi pe stradă, mă auziţi vorbind singur, încet şi constant parcă aş fi înghiţit un radio...

Lupo - Ţineţi-vă respiaţia!

2008-11-14T10:51:00.001-08:00

La prînz neliniştea mă scoate afară din casă. Parcă nu aş pleca. Mi se pare ca ratez ceva, că dacă aş mai sta puţin mi-ar veni acel gînd care se munceşte în mine de atîta timp şi care e întrerupt întotdeauna de plictiseală, de somn, de nevoia de a iesi si a ma îmbăta. Aici e o problemă de atenţie si de respiratie pentru că fiecare exista doar atîta timp cît poate să-şi ţină respiraţia. Plec si trag usa dupa mine cu sentimentul ca totul este hotarit de absenta pe care o las in urma. M-aş putea uita pe gaura cheii, dar nu o fac: mi-e ruşine.

a missing chair

2008-11-14T10:08:00.001-08:00

Would whoever “borrowed” a desk chair from the atrium area on the 2nd floor please replace it asap. No questions asked. Thanks.

Richard Brautigan- În zahăr de pepene

2008-11-09T11:54:00.000-08:00

- Cum merge cartea?
- Oh, merge.
- Mă bucur. Şi despre ce-i vorba?
- Pur şi simplu despre ceea ce scriu: un cuvînt după altul.

L.F.Celine - Călătorie la capătul nopţii:

2008-11-09T03:55:00.000-08:00

"O zi , care să nu fie nimic altceva decît o simplă durată de douazeci şi patru de ore, nu-i de tolerat. Ci trebuie să fie o lungă plăcere aproape insuportabilă o zi, un coit prelungit, asta trebuie să fie o zi, fie că vrei fie că nu."

"La fel ca oaia care, întinsă pe jos, pe pajişte, îşi dă sufletul şi mai paşte cîte-o gură de iarbă, cei mai mulţi dintre oameni nu mor decît în ultima clipă. Alţii încep să o facă înainte cu doăzeci de ani, uneori chiar mai mult. Ei sunt nefericiţii pămîntului."

"Dar de vreme ce bolnavul poate sta când pe o parte când pe alta la el în pat , avem şi noi dreptul în viaţa de toate zilele să ne răsturnăm de pe o rână pe alta , asta-i tot ce putem face , tot ce s-a găsit să ne apărăm împotriva Sorţii. Nu trebuie să nădăjduieşti a-ţi lăsa nefericirea nicăieri pe drum. E ca o femeie groaznic de urâtă Nefericirea, şi cu care te-ai fi însurat. Poate că tot mai bine e , la urma urmei, s-o iubeşti un pic decît să te vlăguieşti snopind-o-n bataie toata viata. De vreme ce nu-i poţi face de petrecanie."

Bogdan Varvari - NU UITA SĂ ARUNCI VIERMII

2008-11-08T03:14:00.000-08:00

1
Totul a pornit de la o discuţie nevinovată. Era o după-amiază de august şi hoinăream prin oraş cu un prieten, căutând un bar în care berea să nu fie prea scumpă.
- Auzi, mi-a zis el, hai să mai facem şi altceva decât să tot bem bere.
- Bine, i-am răspuns. La ce te gândeşti?
- Ce-ar fi să ne-apucăm de pescuit?
- Bună idee, am zis eu. Hai să ne cumpărăm undiţe şi să mergem la pescuit.

2
Ne-am dus în Piaţa Iosefin şi ne-am cumpărat două undiţe, cele mai ieftine pe care le-am găsit (eu nu mai aveam slujbă iar el nu câştiga cine ştie ce), dar am zis că pentru nişte începători ca noi erau destul de bune. Ne-am hotărât să mergem chiar a doua zi la pescuit dar el n-a mai putut să vină aşa că mi-am zis Bine, atunci o să merg singur, dar nu aici în oraş, mai bine mă duc la sat, la văru-meu, o să stau trei zile la el şi o să pescuiesc în canalul de la marginea satului. Şi am plecat.

3
Trenul a ajuns în sat pe la opt dimineaţa. Am trecut pe la văru-meu să-l salut şi să-mi schimb hainele. Puţin după ora nouă eram lângă canal, pregătindu-mi momelile şi undiţa. Apa era murdară şi plină de ierburi dar din loc în loc exista câte un ochi în care se putea pescui. Aveam la mine un pahar cu râme negre, o cutie cu viermi şi un borcan cu porumb. Am hotărât să pescuiesc cu râme. Soarele ardea din ce în ce mai tare şi am simţit că mă cuprinde o uşoară ameţeală. Am luat o râmă şi am pus-o în cârlig. După câteva minute, pluta a început să se clatine; apoi, brusc, s-a scufundat de tot. Am tras cu putere. În cârlig era o roşioară. Frumoasă, mi-am zis. Nu prea mare, dar destul de frumoasă. Înghiţise cârligul adânc şi când am încercat să-l scot am văzut că îi era agăţat de ochiul drept. Dacă mişcam cârligul, i se mişca şi ochiul. Am desprins cârligul cu o mişcare bruscă. Ochiul roşioarei rămăsese în orbită dar gura i se umpluse de sânge. Apoi m-am ridicat să pun peştele în punga cu apă.

4
În clipa aceea am auzit un trosnet sec şi mi-am dat seama, înainte de a privi în jos, că am călcat pe băţul undiţei. Era rupt, rupt aproape cu totul. Se mai ţinea foarte puţin, într-o parte, ca un picior secerat care s-ar mai ţine doar într-o fâşie de piele. Treaba asta nu mi-a picat prea bine.
Mi-am scos briceagul din geantă şi am tăiat băţul din locul în care se rupsese. Apoi m-am apucat să pescuiesc cu jumătate de undiţă. Mi-am zis Ce-ar fi să prind acum un peşte mare, o ştiucă de vreo două kile? Atunci toată întâmplarea asta nu mi s-ar mai părea atât de stupidă. Atunci aş avea de spus o poveste: „Staţi puţin să vă spun cum am prins eu o ştiucă de două kile cu o jumătate de undiţă.” Aşa ar începe povestea mea.
Dar aţi văzut deja că povestea mea începe altfel.

5
Văru-meu mătura prin curte când am intrat.
- Uite ce-i, i-am zis, mi-am rupt băţul, aşa că nu mai are nici un rost să rămân. Mă duc la oraş cu trenul de amiază ca să-mi cumpăr altul. Dacă-l cumpăr azi, poate mă întorc mâine dimineaţă.
- Bine, mi-a zis, apoi a continuat să măture.
- Cu peştele ăsta ce să fac? l-am întrebat, scoţând roşioara din pungă.
- Dă-l la pisică.
M-am aşezat pe un scaun, în curte, şi am privit pisica jucându-se cu peştele care încă mai trăia. Aveam de aşteptat mai bine de o oră până să plec la gară. Văru-meu s-a oprit din măturat şi şi-a tras un scaun lângă mine.
- Cum ai reuşit să-l rupi? m-a întrebat.
- Am călcat pe el din greşeală.
- Se mai întâmplă.
Ne-am desfăcut câte o bere iar eu mi-am aprins o ţigară.
- Dacă nu vin mâine dimineaţă, i-am zis, să arunci viermii din cutia roşie.
- În regulă.

6
La oraş m-am urcat în troleibuz şi am mers direct acasă. Nu aveam nici un chef să-mi caut altă undiţă. M-am întins pe canapea, am închis ochii şi am rămas aşa o vreme, fără să mă gândesc la nimic, doar respirând. Apoi i-am dat lui văru-meu un telefon:
- Nu mai vin mâine, i-am zis. Nu uita să arunci viermii.
- Bine, mi-a răspuns, şi mi-am dat seama după vocea lui că îl trezisem din somn.

post-it

2008-11-06T03:38:00.001-08:00

Hi All,

One of the two refrigerators in the third floor kitchen will be removed and moved to the new building. Please make sure you take home any food that belongs to you at the end of today. Any food that is left overnight will be moved to the remaining refrigerator. The refrigerator that will be moved is marked with a sign asking that all food be removed. Should you have any questions please let me know.

Lupo- nimic nou:

2008-11-06T03:34:00.000-08:00

Vorbe înghiţite şi scuipate de o mie de ori
Pizde lărgite de o mie de pule
Femei obosite de o mie de priviri

Lupo - evadări

2008-11-06T03:31:00.000-08:00

Din încîlceala vieţii deznod doar fire scurte. Încerc să le pun cap la cap pentru a-mi construi frînghia evadării. Daca as trage un fir mai lung imediat aş fi jos.

M-a trezit tavanul mansardei de care m-am izbit încercînd să ies dintr-un vis în care omorâsem pe cineva şi mă temeam că sunt urmărit. M-am împleticit năuc spre baie încercând să resuscitez o minimă poftă de viaţă. Am luat apoi baioneta, mi-am întins nişte vaselină pe pâine şi am sărit în stradă.

Doru Arăzan - MARIA

2008-11-05T22:58:00.000-08:00

Maria era o fată cuminte. Vorbea puţin măsurându-şi cuvintele aşa cum pruncii încearcă să-şi măsoare umbra. Simplitatea ei părea când expresia celei mai rafinate maturităţi, când preludiul unei indignări nejustificate. Surâdea rar şi selectiv. Dăruia câte un surâs doar cuvintelor cu o anume rezonanţă. Tocmai terminase liceul. Apăruse la bal îmbrăcată aidoma Cenuşăresei: o rochie croită anume din cele mai bune visuri despre eleganţă şi frumuseţe. În costumaţia asta părea uşor stânjenită. Între ea şi generaţia din care făcea parte se afla un abis. Unul sufletesc. Ieşită din poveste, plină de tăceri cărora nu le puteai descifra înţelesurile, Maria nu avea nicio vârstă. Să fie din pricina tinereţii ce se cuibărise în tăcerile ei făcându-şi de cap în cea mai mare taină? Ori ascundea un anume secret despre cum poţi ocoli foamea timpului de oameni?
În sfârşit, după câţiva paşi petrecuţi alături, am întrebat-o: ce dorinţă aprigă ai în viaţa asta? Deloc surprinsă, ieşind din misterul femeii, cu naturaleţe şi mare siguranţă, dar mai cu seamă pe un ton uluitor de firesc, îmi răspunde: să nasc doi copii. Să plec în Rusia şi să-i fac patinatori de perfomanţă.
Dorinţa ei avea aşa forţă că mă amuţise. Nu mai auzisem o dorinţă asemănătoare. Nu semăna cu nimic din ce generaţia ei vehicula cu suficienţă şi ieftinitate.
Îi vedeam pruncii făcând grozave piruete acolo, în ţara patinajului artistic. Târziu a surâs. De data asta nu la adresa unui cuvânt. Ci a viitorului.
Am să scriu o mică povestioară despre dorinţa ta. I-am promis la despărţire. S-a întors cu gesturi măsurate, în rochia ei ce părea făcută acum din întuneric şi, precum un copil ce tocmai a reuşit să-şi măsoare umbra, m-a rugat politicos: să nu uitaţi.

Lupo - poezie

2008-11-05T11:21:00.000-08:00

a fi este a privi
iar eu
sunt flegma aruncată
din vîrful limbii pe mijlocul străzii
iar asta
e poezie
bă

Doru Arăzan - ZIUA MORŢILOR

2008-11-01T11:29:00.000-07:00

- Ne-a dăruit totul.
Puţinele cuvinte ale tatălui meu se pierduseră în aer precum o aromă de frunze proaspăt cazute. Prima zi a penultimei luni din an se umpluse dintr-o dată cu resturile de vânt din zilele trecute şi nimeni de pe lume nu mai puea spune că se află într-un loc sigur. Pe marginea mormântului proaspăt al bunicii mele şi deopotrivă al mamei tatălui meu, am reuşit să întreb:
- Ce anume ne-a dăruit?
- E simplu: că am ajuns în viaţă fără să ştim şi că plecăm din ea la fel, că putem iubi şi pierde, că avem conştiinţa de sine şi totodată singurătatea sinelui, că putem gândi şi vedea Frumosul...
- Oare este El, cel la care ne gândim cu toţii şi atunci când iubim, şi atunci când pierdem, şi atunci când murim?
- Da.
Era inutil să îi spun numele pe care lumea îl folosea în mod obişnuit. Mai cu seamă în astfel de ocazii. M-am uitat în jurul meu. Cruci mai mici, mai mari, oameni aprinzând lumânări, flori de toate culorile, pământul căzut în cofrajul mormintelor ca o hernie operată la timp ori umflat ca o burtă de bere, chipuri de toate vârstele mişunând printre cruci ca şi cum îşi căutau, prin audceri aminte, adevărata casă, cerul foarte jos, atingând cu mâinile lui invizibile pe fiecare dintre noi. Tăcerea tatălui meu fusese întreruptă de vocea mamei:
- Aici e locul ideal. Lângă mormântul bătrânei e o plamă de pământ liber. Numai bun pentru noi doi. Trebuie să îl cumpărăm. Repede.
Mama vorbea ca un mort neserios ce părăsise pentru o clipă moartea tocmai pentru a-şi închiria închipuitul loc al aşa-zisei odihne veşnice.
Nu ştiu de ce, poate din vechiul reflex al caraghioasei intuiţii că văd adevărul, am asigurat-o că nu aici, în pământ, ne este adevărata casă. Dar nu am putut să o asigur unde anume este. M-a privit sceptic şi mi-a spus că trebuie să mai cresc puţin. Tata contiuna să stea pe marginea mormântului proaspăt al mamei sale cu o mână pe cruce şi cu cealaltă pe genunchi.
- Simţiţi mirosul? De la ei vine. Haideţi să plecăm.
Ne-am reîntors. Darurile despre care tata tocmai îmi vorbise le simţeam adevărate şi, pentru o clipă, vii şi morţii păreau să însemne acelaşi lucru.

Lupo - 3 texte

2008-10-25T12:18:00.000-07:00

1.
Numărasem deja 78 de paşi. Cînd nu vreau să mă gîndesc la nimic încep să număr. Atunci doar privesc: rîul coteşte la stînga, soarele apare obosit deasupra orizontului care împarte egal cerul şi pămîntul.La 100 cred că aş putea fuma o ţigară. La 2000, adica 2 kilometri, ajungem la locul de pescuit. De aici e simplu: două plute în lacul vălurit de vînt.

2.
La amiază
cetăţenii se întorc spre casă
cu capul în pămînt.
Mîine îi aşteaptă după colţ
pentru a deveni acelaşi azi.

3.
- Ştiţi cît e ceasul?
- Nu,eu nu exist. Dar tu?

Doru Arăzan - MOARTEA BUNICII

2008-10-17T13:37:00.000-07:00

- Auzi?
- Ce să aud?
- Bătrâna strigă.
- E motanul vecinilor. Ştii că obişnuieşte să sară pe acoperiş.
- E alt sunet. Strigă. Este ea. Nu motanul.
Noaptea asta totul se răci brusc. Până şi mâinile ei, în pat, erau ca nişte atingeri de frig formate spontan la marginea frumuseţii trupului.
- De cine ţi-e frig?
- Vechea mea spaimă. Ştii prea bine.
- Moartea?
Râsul meu, mai mult speriat, făcu ocolul camerei şi se opri în dreptul crucii de fier atârnată de perete. Strigătul bătrânei era mai puternic decât tăcerea unui nedesluşit început de rugăciune. M-am dus să deschid uşa ce ţinea lumile departajate chiar dacă prin ea puteai lesne auzi ce face bătrâneţea, ce face tinereţea, cât sunt amândoua de neputincioase în faţa ravagiilor pe care le practica de atâta amar de timp... timpul. Clanţa de aramă era mai rece decât mâinile ei şi deopotrivă decât un soi de presimţire căreia nu am putut sa îi dau vreun nume. Am deschis. Era adevărat. Bătrâna mă striga. Nu era un strigăt de ajutor propriu-zis. Mai mult o nevoie de a lăsa în urmă felul ăsta nenorocit de singurătate pe care, de o vreme încoace, numai bătrâneţea îl putea impune in viaţa oamenilor. Cu câteva clipe înainte vomitase. Trupul îi devenise o miasmă de acru. Rămăsese învelit în vechea cămaşă de in. De un alb curat ca şi părul ei. M-a privit vorbind din albastrul ochilor mai convingator decât orice laureat al premiului Nobel în ziua cand îi fusese decernat premiul.
- Mă doare!
- Unde?
- În piept. Şi durerea asta se duce aşa, nu ştiu cum, pe mâini în jos. Ca un vierme.
- Aşează-te aici. Lasă. Trece.
- Aşa ceva nu am mai simţit până acum.
- Va fi bine. Chem salvarea.
- Cum crezi. Dar sa ştii că e o durere cum nici la naştere nu am simţit.
- Maica mea, trece şi asta. Lasă. Ai să vezi.
- Nu ştiu. Acum doar e vremea...
În urma ultimelor ei cuvinte toată prezenţa lumii se restrânse într-un ghem de tăcere care, dintr-o clipă într-alta, stătea sa se răsfire dezvăluind, în sfârşit, ce anume suntem. Salvarea apăru târziu, cu alarma ei la fel de albastră la culoare ca şi ochii bătrânei. Între durerea din piept şi apariţia maşinii am reuşit să tac împreună cu ea atât de intens încat, de la copilărie si până în momentul ăsta blestemat, timpul mi s-a arătat a fi nu mai mult decât un fluierat nătâng scurs dintre buzele nebunului satului. Bătrâna m-a privit pentru ultima dată aşa cum obişnuia sa mă privească în ultimii 33 de ani. Oamenii îmbrăcaţi în alb au început să îi acorde ajutorul. Perfuzii, calmante, electrocardiograma... apoi am plecat spre spital înghesuiţi în maşina care, mi-am dat seama pe loc, nu avea alt rol decât de a prezenta oficial lumii anticipata moarte a bătrânei.
- Câtă civilizaţie!
Ţipătul din mine semăna cu al ei după ce infarctul îi cuprinse tot muşchiul inimii şi deopotrivă cu al pisoiului ce obişnuia sa sară pe acoperişul casei noastre mai mult dintr-un instinct de vecinătate. La spital uşile se dăduseră la o parte cu forţa pe care numai misterul nopţii şi al vieţii o pot stârni. Am aşteptat. Ea mi-a spus că avea dreptate de prima dată. Bătrâna strigase atunci. Singură. Fără ajutorul nimănui. Ne-am plimbat de-a lungul sălii de aşteptare ce avea un miros de clor şi de tragedii latente. A doua zi dimineaţa am ajuns în dreptul salonului unde fusese internată. Un pat gol stătea în dreptul uşii. Genunchii mi s-au făcut lichizi şi, pentru o clipă, m-am prăbuşit în golul aerului ca un obiect mai vechi decât ideea de spital. Dar, nu ştiu cum, am îndrăznit să pun mâna pe clanţa uşii. Nu mai era rece. Dincolo bătrâna stătea dormind, pe patul ei de la perete, cu mâna sub cap. Un copil cu trup de bătrân ce parcă îşi trăia primul său vis. Ce uşurare! Ce fericire nemaitrăită! Dintr-o dată, ca un nufar imens, în piept mi s-a deschis o speranţă mai colorată decât masca celui mai talentat clovn. Am stat lângă ea auzind cum doarme şi cum încă strigă după ajutor. S-a trezit brusc şi ne-a recunoscut imediat. Mintea îi rămăsese fixată pe vechile deprinderi de a înţelege lumea. Ne-a spus că nu a visat nimic şi că pieptul încă o doare.
- Trece. Nu îţi fă griji. Te iubim. Mâine te luăm acasă.
Cuvintele mele erau în deplin acord cu cea mai adâncă neîncredere a ei. Poate tocmai din cauza asta nu a contestat scenariul rămânerii în viaţă pe care îl creionasem forţat. Stângăcia mea o vedea acum mai bine ca niciodată. Dar nu mi-a spus ca sunt ridicol. Ne-a privit pe amândoi. Albastrul din ochi s-a prins de cuvinte precum ploaia de pământ:
- Să ştiţi că eu v-am iubit.
- Ştim. Acum odihneşte-te.
Cuvintele mele încercau să ţese în aer o încurajare credibilă. Dar ochiuri mari de vid şi tristeţe făceau din camera spitalului un fel de năvod prin care ieşeau, una câte una, toate întâmplările vieţii ei. Chiar dacă trăite rămăseseră la fel de inexplicabile, ascunse în ceea ce le făcuse să fie, ambigue şi paradoxale.
A doua noapte îşi începu jocurile de întuneric şi aşteptare ca într-un şotron în care clipele făceau salturi în gol. Înainte de a pleca ne spuse să nu ne grăbim.
- Veniţi când puteţi.
- După cinci ajungem.
- Bine.
Din ochii ei albaştrii bătrâneţea se desprinse ca o cataractă operată la timp. Strălucirea rămasă în loc aducea mai degrabă cu o speranţă fantastică ce numai vieţii nu îi putea aparţine. Sigur lumea de dincolo, în care ea credea fără rest, îi făcuse măcar un semn cu ochiul. Ne-am despărţit simplu, obişnuit, fără cuvinte mari şi nici asigurări de viaţă.
- Eu cred că ea a trecut de momentul critic. Să ştii că o să vină acasă.
Ziua începuse aşa cum obişnuiam noi să o trăim. Cu diferenţa că bătrâna era acolo, în spitalul acela mare care avea morga retehnologizată. În jur de ora cinci, gata pregatiţi să pornim spre ea, telefonul sună insistent. Ea îndrăzni să răspundă. În aer se făcuse o gaură de dimensiunea trupului bătrânei. Un pregnant miros de acru şi umezeală umplu cuvintele asistentei care fusese însărcinată sa ne anunţe decesul. Moartea înlocuise viaţa bătrânei ca o maşină ce tocmai prinsese un loc în parcarea de la Mall.
- Unde e? De ce tocmai acum? Mai putea să trăiască! Era atât de încrezătoare! Mi-a făcut cu mâna în semn că ne vom revedea cât de curând.
- Maica mea dragă!
Ţipătul semăna foarte bine cu zgomotul făcut de pisoiul vecinilor atunci când ateriza din senin pe acoperişul casei noastre.
- Stai liniştită. Nu Maica ţipă. Ea e bine. Doar pisoiul Jimy îşi face de cap pe acoperiş.
Noaptea asta se făcuse mai frig decât tot frigul adunat în podul palmei mele de pe toate clanţele pe care le-am atins de-a lungul vieţii.
Intrasem în toamnă. Moartea bunicii ţesea în aerul începutului de octombrie fire subţiri de lumină fără dorinţa de a prinde pe cineva în ele. Doar sufletul meu se zbatea aici ca o insectă neputinciosă să plece odată cu ea mai departe de obişnuitul mers al vieţii.

Doru Arăzan - JURNAL

2008-10-17T13:27:00.001-07:00

Ianuarie. Anul nimănui: 2008. Zăpadă caldă. De 15 grade. Rămasă în cer. Aici, pe jumătate ucişi de trupuri, pe jumătate de sărăcie, oamenii. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Cerul se face foarte mic. Îl iau în palmă. Un bulgăre într-adevăr cald. De 15 grade. Dreapta, stânga, sus, jos, înainte, înapoi, adevăr, minciună, frumos, urât...destinul zilei nu mai are nicio noimă. Nicio direcţie. Încep să-l caut printre ridurile din plamă pe Dumnezeu. Trebuie să-i pun cea mai veche şi caraghioasă întrebare: de ce? Asta pentru că cerul a început să se topească. Aici am găsit ceva grozav de asemănător cu mirosul mâncării mamei. Dar nu pot nici să muşc. Nici să beau. Nici să explic. Îmi pun mâna la ochi, aşa cum făceam în copilărie. În formă de binoclu. Ceva, ceva tot am să aflu. Acum merg altfel. Undeva. În mine. Văd un indicator pe care scrie: 33. E Timpul jucând pocher cu Viaţa. Îmbătrâniţi. Mă pun lângă ei şi îi întreb dacă Dumnezeu a trecut pe aici. Se întorc scuipând. De parcă gurile le sunt pline cu tutun. Apoi îşi continuă jocul. Mi-e frig. Mă strâng în braţe. Sunt foarte mic. Anul nimănui mi-a intrat în sânge.
- Mai sunt 2008 de singurătăţi!
Unul dintre jucători îmi spune ameninţător asta. Mă îndepărtez şi încep să număr. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Şi numără mult mai repede decât mine.

Doru Arăzan - SINGUR

2008-10-17T13:20:00.000-07:00

Piaţa veche a oraşului se umpluse de oameni. Într-o parte a ei un grup de suflători cânta Handel. În cealaltă acordurile muzicii rock fugeau prin aer precum o ceată de nebune ce-au evadat dintr-un ospiciu. Se trăia în numele unei sărbători împărţită în două, scoasă din calendar şi aranjată în aşa fel încât să mulţumească toate sufletele. Cerul, aidoma unui strat firav de întuneric, acoperise lumea. Părea rochia unei mirese refuzate de Dumnezeu: uşor decolorată, irizând într-un roşu murdar. Deasupra oamenilor zburau ciori desprinse din urâţenia refuzului divin. Zburau fără niciun rost atrase de o fantă luminoasă ce semăna cu un vis şi apoi prostite, fără remuşcări, de cerul ce sfârşea într-un alt întuneric. Aidoma marelui bordel de suflete al lumii.
În jurul fântânii istorice perechi de tineri se sărutau. El se aşeză pe bordura rotundă privind năuc spectacolul omenesc din jur ca şi cum era născut numai cu o clipă înainte. Trupul orduros şi-l ascundea sub un veston ponosit. Picioarele, cu pielea îmbâcsită de mizeria nesfârşitelor zile ale sărăciei, i se dezgoleau din când în când. Tălpile îi ţineau loc de încălţări. Groase. Bătrâne. Oprit din mersul neajunsurilor privea ce-i mai fac semenii. Privea ca şi cum înţelesese de mult taina mincinoasă a oricărei prezenţe, slăbiciunile şi speranţele ei, marea grozăvie a faptului că sunt cu toţii oameni.
Un vânticel de toamnă îşi împrăştie răcoarea în toate ungherele pieţei prevestind dizlocări masive din versanţii transparenţi ai aerului. Se îmbrăţişă pe sine ca pe un copil orfan. După câteva ezitări îşi schimbă poziţia culcându-şi trupul pe bordura fântânii. Scena semăna cu un număr de echilibristică petrecut la un concurs de circ pentru a obţine postul de clovn. Se răsturna când în spate, când în faţă, ca o jucărie bătrână. Îşi întinse mâna spre caldarâm scormonind într-un morman de ţigări neterminate. Apoi şi-o îndreptă spre buze unde fixă chiştocul, atent la mica plăcere ce-i destindea simţurile.
Artificiile, zgomotele, trupurile celorlalţi semănau cu o mică planetă pulsând o lumină vineţie ca într-un ultim gest înainte de a pieri în neantul cosmic. Văzând una ca asta îşi aprinse chiştocul trăgând cu nesaţ. Un fum subţire, albicios, se ridică în aer, nelămurit în ce direcţie să o apuce. Părea că-i sufletul lui. Chipul însă era brăzdat de cutele adânci ale unei disperări contemporane cu Dumnezeu de pe vremea când omul nu era nici măcar o periferică metaforă din nevoia Lui de a se povesti pe Sine. Ochii îi erau injectaţi de întuneric şi înăuntrul lor mişunau terifiante adevăruri despre tot ce urma să se petreacă cu destinul lumii. Chiar moartea era vizibilă plimbându-şi pofta de oameni de la o tâmplă la alta şi apoi scurgându-i-se, precum un cer fals, în colţul gurii şi trândăvind acolo ca o curvă bătrână.
Oamenii nu-l priveau. Tocmai din pricina asta au reuşit să rămână chefuind, la marginea hăului, scăpaţi temporar din ghearele unei nenorociri mai aprige decât singurătatea lui.

Doru Arăzan - ÎNTÂI SEPTEMBRIE

2008-10-17T13:14:00.001-07:00

- Partea asta a oraşului, de vreo douăzeci de ani încoace, e în paragină. Aici au rămas toţi oamenii bătrâni. Îi vezi intrând pe sub portaluri, făcând cu mâna de pe marginea unor gemuri prăfuite, cu pielea lor pistruiată de timp...
- Oare vom găsi adresa?
- Stai liniştită. O găsim.
Mă strânse mai puternic de mână ca şi cum îi era frică de bătrâneţe. În aer bătrâneţea despre care tocmai i-am vorbit se mişca haotic şi mai intens chiar decât tot ce nu reuşisem eu să înţeleg din noua viaţă de consum a oraşului.
- Nu cred că suntem pe strada care trebuie.
Vocea ei tremura uşor în aer ca un aşternut de copil pus la uscat de către o mamă plictisită. Nu era îngrijorată, ci doar puţin confuză. Expresia asta îi acoperise tinereţea cu o mască de tristeţe caldă şi familiară tuturor gândurilor mele încă netransformate în cuvinte.
- Ştii... nu pot fără tine... e ceva pe care nu îl pot explica... dacă, dintr-o dată, te-ai face nevăzut pentru totdeauna, să ştii că voi ajunge mai bătrână decât toţi bătrânii din cartierul ăsta.
Sărutul îi acoperise gura ca o palmă invizibilă anume pentru a înăbuşi cuvintele neliniştii ei. La colţ de stradă am întrebat vânzătoarea unui chioşc unde este Secţia Bibliotecii Judeţene.
- În faţă şi apoi la stânga.
Am tot mers negăsind nimic. Ne-am întors pe aceeşi stradă. Am întrebat o bătrânică care, puţin ruşinată, mi-a spus că nu ştie. Am plecat mai departe aşa cum copii se duc de-a lungul bordurii fascinaţi şi îngroziţi deopotrivă să nu cadă în prăpastia închipuită din beton. Puţin mai departe am văzut poştaşul. Cu bicicleta lui amenajată anume pentru a transporta scrisori de drasgoste şi de moarte lumii întregi. El ne-a privit străin şi, fără nicio ruşine, ne-a dat răspunsul pe care, în niciun chip, nu îl aşteptam:
- Nu ştiu!
De la întâlnirea asta ne-am adus aminte că ne aflăm într-o lume în care totul e la voia întrebărilor fără răspuns, a năucelii şi-a neputinţei. Ne-am întors în direcţia de unde am plecat. Femeia înaltă şi blondă pe care am recunoscut-o (o mai tânără colegă din anii studenţiei) venind spre noi întâmplător, ne-a spus şi ea, ca toţi ceilalţi, că nu ştie. Am mers câţiva paşi împreună. Îndeajuns ca ea să-şi povestească, cu mare economie de mijloace, destinul suferinţei:
- Tata e în ultima fază. Cancer. Are 59 de ani. Mama a murit cu trei ani în urmă. Tot de cancer. Eu am rămas să ţin în spate familia. Doi bunici şi sora mea de 16 ani. Sunt resemnată.
Am lăsat-o în drum, cu suferinţa ei infinit mai mare decât spectacolul oferit de chinezi lumii întregi la Olimpiada de la Beijing. Deşi trecusem de vreo două ori pe acolo acum am reuşit să vedem. Pe o pancartă albastră, cu litere mari, albe, la parterul unei case cochete, stătea scris: Secţia Bibliotecii Judeţene, împrumuturi pentru adulţi.
Părea că tocmai suferinţa ei ne ajutase să găsim locul. Am intrat. Poarta de fier nu a scârţâit. Curtea era acoperită cu o viţă de vie aflată tocmai în pârg. Ea mi-a arătat strugurii căzând în aer. Grei. Vineţi. Ca nişte morţi în miniatură.
- Intră tu.
I-am spus. Şi, fără să mă întrebe de ce, a intrat. În capătul curţii se aflau două bănci. M-am pus pe una, cu picioarele sub mine, şi am scos din geantă romanul pe care îl aveam în curs de citire. Pamuk. „Cartea neagră”. Cuvintele scrise se rostogoleau în mintea mea precum mingea din copilărie în praful străzii aflată tocmai la câteva străzi distanţă. Pamuk mă luase de mână conducându-mă spre rafturile bibliotecilor lui subiective. Ea întârzia nespus de mult. În fapt nu era cine ştie ce efort. Trebuia să-şi procure: „Istoria Romantismului” de Theophile Gautier şi „Realismul” de Guy Larroux. Două tratate traduse dubios, cu formulările lor criptice şi greoaie precum destinul bătrâneţii cartierului ce se simţea în aer ca fiind cea mai inutilă pagină din destinul aglomerat al întâmplărilor zilei. A ieşit din hăul bibliotecii atât cât să mă asigure că nu a fost răpită de cine ştie ce personaj din, poate, „O mie şi una de nopţi”. Am rămas cu picioarele amorţite sub mine şi cu aroma strugurilor ajunsă în nări cu ajutorul unor rafale calde de vânt. Nu mi-a căzut pe limbă niciun bob. Doar Pamuk mă trăgea de mânecile sufletului să îmi dezvăluie, în sfârşit!, sensul existenţei umane. Ea a apărut cu tratatele alea sub braţ şi mi-a surâs atât de nu ştiu cum încât am închis cartea şi totodată perspectiva de a afla de ce şi pentru ce suntem. Pamuk a strigat odată. Dar l-am ignorat. În podul palmei mi s-a aşezat mâna ei. Tremura. Târziu a reuşit să îmi spună:
- Am găsit strada. E la fel ca celelate. Foarte veche. Haide să plecăm de aici.
Paşii ni s-au făcut mari. Mergeam cu picioroange. Pustiul locului a vrut să ne prindă din urmă dar, fără nicio concesie, am urcat în autobuzul 42. Şi Biblioteca Judeţeană, cartierul bătrânilor, cancerul atât de răspândit în oameni, capodopera lui Pamuk, caraghioasele tratate despre Romantism şi Realism, până şi noi înşine, au rămas în urmă.

Bogdan Varvari - SOBA DE FIER

2008-10-09T09:07:00.000-07:00

1
Aveam optsprezece ani în primăvara în care a murit bunicu’. N-am apucat să ne luăm rămas bun. Ultima dată când l-am văzut a fost cu aproape o săptămână înainte de a muri. Dar nu ne-am spus nimic neobişnuit. Am vorbit despre fleacurile despre care vorbeam noi de obicei, chiar dacă amândoi ştiam că nu mai are mult de trăit şi că foarte probabil ne întâlneam pentru ultima oară. Stătea în camera de jos, lângă soba de fier, în scaunul lui albastru cu rotile, privind în gol şi frecându-şi mâinile. Avea nişte mâini palide şi uscate. Eu nu prea ştiam ce să-i zic. Ceilalţi îl consolau şi-i ziceau „Lasă, Ticule, că o să te faci bine”, dar mie îmi era ruşine să-i spun minciuna asta. Era bolnav de diabet de cincisprezece ani, ambele picioare îi fuseseră amputate şi orbise complet. Aşa că n-aveam de gând să-i spun că o să se facă bine. Ce naiba ar fi însemnat în situaţia lui că o să se facă bine?
Am stat lângă el şi i-am povestit tot felul de nimicuri dar mi-am dat seama că mintea lui era deja în altă parte şi că nu mai avea destulă putere ca să asculte ce-i spun. Când am plecat, stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu o căciulă albă de lână pe cap. Mirosea a mort şi mi s-a făcut frică. M-am aplecat să-l sărut şi i-am zis „Ceau, Dedi.” El n-a zis nimic. Atunci bunică-mea a strigat „N-auzi, Ticule? Pleacă Bogdan” dar el a tăcut mai departe şi eu n-am mai putut aştepta momentul de luciditate în care m-ar fi recunoscut şi şi-ar fi luat rămas bun de la mine. Trebuia să prind trenul de şase.

2
Săptămâna următoare, vineri după-amiaza, maică-mea a intrat plângând la mine-n cameră şi mi-a zis că Dedi a murit. Eu am îmbrăţişat-o şi i-am spus o tâmpenie, ceva de genu’ „Lasă, nu mai plânge, asta e, toţi murim până la urmă”, dar adevărul e că n-am simţit nimic când am auzit vestea şi nu simţeam nimic nici acum, când maică-mea tremura de plâns lângă mine. Poate doar stânjeneala uşor îngreţoşată care mă cuprinde de obicei atunci când mă aflu în prezenţa unui om care plânge.
S-a hotărât ca eu să rămân la oraş până a doua zi, în vreme ce părinţii mei urmau să plece la sat chiar în seara aceea pentru a pregăti înmormântarea.
A doua zi pe la prânz a venit uica Aurel să mă ia cu maşina. Eu am rău de maşină aşa că n-am ajuns la sat într-o stare prea bună. Maică-mea m-a întâmpinat şi mi-a zis să mă duc în camera mare. În capătul camerei, aproape de ferestre, era întins mortul. Sicriul se sprijinea pe şase scaune de lemn iar pe jos erau întinse fâşii mari de nailon care acopereau covorul. În stânga sicriului erau trei şiruri de scaune iar în dreapta încă un şir. Când am intrat, în cameră erau bunica şi două femei bătrâne. Am salutat politicos, mi-am făcut cruce şi m-am aşezat şi eu pe un scaun. Dar bunica m-a luat de mână şi m-a dus lângă sicriu. „Uite Ticule, a zis, uite cine a venit la tine. Bogdan a venit. Ţi-o fost dor de el, Ticule? Ţi-o fost dor de nepotu’ tău Bogdan? Da, sigur că ţi-o fost dor.” Eu nu ştiam ce să fac. Stăteam şi mă uitam la mort ca şi cum m-aş fi uitat într-o chiuvetă cu vase murdare. Avea pielea întinsă şi vânătă, nasul ascuţit, ochii înfundaţi în orbite şi urechile ca două frunze veştejite de castan. Îl îmbrăcaseră într-un costum gri iar de sub pânza cu care era acoperit ieşeau doi pantofi negri de lac. M-am întrebat cum reuşiseră să fixeze pantofii din moment ce bunicu’ avea ambele picioare amputate. Pieptul îi era puţin ridicat şi pe el i se odihneau mâinile, aşezate cu grijă una peste alta. În toată camera mirosea a parfum ieftin şi a carne putredă. Bunica s-a întors către mine şi mi-a zis „Spune-i şi tu ceva.” Mi-e nu-mi trecea nimic prin minte. Am atins mâinile mortului şi am zis „Ceau, Dedi. Sunt eu, Bogdan” iar apoi am ieşit din cameră pentru că mi se făcuse greaţă şi simţeam nevoia să respir aer curat.

3
Spre seară a venit şi preotul însoţit de un grup de corişti. Eu am fost aşezat la capul mortului, între maică-mea şi bunică-mea. Preotul citea dintr-o carte şi se legăna înainte şi înapoi iar coriştii îi preluau cuvintele şi le învălmăşeau pe urmă în nişte melodii obscure şi tânguitoare. Mie tot acel spectacol mi se părea nemaipomenit de ridicol. Glasurile stridente ale coriştilor, cuvintele ritualice turuite de preot într-o indescifrabilă mormăială, postura solemnă a enoriaşilor, care desenau din când în când cu degetele lor pământii cruci în aerul puturos al camerei, toate acestea mă făceau să cred că nu asist la o slujbă adevărată ci la o parodie burlescă şi mahmură. N-am reuşit să mă abţin şi am izbucnit în râs. Mi-am dus repede mâna la gură şi am încercat să-mi iau o morgă cât mai serioasă, dar răul fusese deja făcut. Bunică-mea m-a tras uşor de mânecă şi mi-a şoptit la ureche „Puişor, ştii ce te roagă Omi? Omi te roagă să nu mai râzi.” Niciodată în viaţă nu mi-a fost mai ruşine ca atunci.

4
Puţin după slujbă am ieşit la stradă. Uica Aurel stătea pe banca de sub nuc şi fuma. Mi-a făcut un semn să mă aşez. Am stat o vreme tăcuţi.
- În mâinile mele a murit, mi-a zis el. Toţi s-au ascuns când şi-au dat seama că moare.
- Ţi-a zis ceva? l-am întrebat.
- Nu, nu mie, dar a zis ceva. Respira tot mai greu şi la un moment dat s-a ridicat în fund, cu ochii holbaţi, a privit spre soba de fier şi a zis „Hai odată şi ia-mă. Hai odată şi ia-mă.” Chiar aşa, de două ori. După care s-a prăbuşit înapoi şi a mai trăit vreun sfert de ceas.
- Bine că s-a terminat, am zis eu.
Nucul se lărgea deasupra noastră ca o umbrelă de întuneric. Uica Aurel şi-a mai aprins o ţigară şi a tras fumul în piept. Apoi l-a risipit în aer şi am simţit cum mă învăluie mirosul dulceag şi liniştitor al tutunului ars.
- Da, a zis şi el, bine că s-a terminat.
Am mai stat puţin acolo, vorbind despre fotbal şi despre examenul de bacalaureat care mă aştepta iar apoi s-a făcut răcoare şi am hotărât să ne întoarcem în casă.
Doamne, m-am gândit în timp ce mă ridicam de pe bancă, ce bine mi-ar prinde şi mie o ţigară.

Doru Arăzan - FRAGILITATE

2008-10-08T09:13:00.001-07:00

O frunză căzu în golul aerului trăgând destinul lumii după ea. Tot ce existase cu o clipă înainte dispăru ca şi cum moartea, travestită în veşnicie, ne ademenise şi apoi ne înghiţi aidoma unui copil obez. Nu mai era nimic pe care să-l recunoşti ca parte a lumii. Nici măcar vântul fugind de sine în vârtejuri de foc. Deşi se mişcau la fel ca înainte oamenii nu mai erau în locurile lor. Muriseră subit, în catastrofa clipei, fără măcar să bage de seamă. Ţi se făcea milă privindu-i cum trec grăbiţi pentru a pune la cale tot soiul de strategii. Nimic nu suspectau că s-ar fi petrecut prin căderea unei singure frunze. Cu atât mai puţin moartea lor. Totuşi o moarte răbdătoare. Concesivă. Nu-i luase cu totul din ei înşişi. Îi decojise doar din tot ce voiau să nu piardă. Din tot ce iubeau cu siguranţa absurdă că e veşnic.
Îndărătnici din fire rămâneau aici perfecţionându-şi iluziile şi tot amânând darea de seamă că de fapt au murit.

Doru Arăzan - TOAMNA

2008-10-08T08:42:00.000-07:00

Copiii mă priviseră ca pe un clovn. Le-am vorbit despre tonalităţi relative. O tăcere primejdioasă le colorase chipurile. Vroiau să mă condamne la mine însumi. Dar m-au iertat.
Holul lungueţ al şcolii semăna cu un dovleac. Înăuntrul lui mergeau oameni. Confundabili cu un destin de viermi. Apăruţi spontan. Fără o cauză precisă. Toţi salutau la fel.
Am plecat. Strada era continuarea şcolii. O aglomeraţie de întîmplări şi destine. Fugind. Fără niciun sens. Mergeam ca şi cum doar atât învăţasem de la viaţă până la treizeci şi trei de ani. Nimeni nu a remarcat particularitatea asta atât de neobişnuită. De caraghioasă. În autobuz oamenii nu semănau cu oamenii de pe străzi. Aici erau capabili de tăcere. O tăcere stătută, plictisită, searbădă. Dar tăcere. Nimeni nu se văita. Nimeni nu făcea mătănii. Nimeni nu păşea arogant spre închipuita lui prosperitate. Unul în altul îndurau acelaşi destin al condamnării la existenţa posibilă.
Sângele îmi fugea sub piele ca un vierme imens. Parcă făcut din toţi oamenii. L-am strivit. Ţipătul era mai acut decât vocea de cap a Mariei Callas. În ochi o lumină de galben vangoghian îmi colora lumea într-o nelinişte de proporţii. Inima fugea după ţipăt. Fără să-l prindă. Cu un gâfâit prelung. Înfricoşător. Simţeam moartea ca o aromă de must şi castane coapte. Cu ea mă obişnuisem de la naştere dar acum îşi schimbase numele în toamnă.
De-a lungul drumului am văzut câteva fetiţe desculţe jucându-se pe asfalt, un bărbat mai pământiu decât îngropaţii, o femeie atât de grasă încât îşi depăşise trupul, copiii scăpaţi din şcoală ca dintr-un ospiciu oficial, primul ministru destituindu-l pe cel care l-a pus în funcţie.
Viaţa, sub frunze putrede, îşi ghemuieşte trupul fragil. Nu ştiu dacă va supravieţui. În podul palmelor mi-am suflat aer cald. Am pus dovleac şi mere cu scorţişoară la cuptor. Scriu. Sunt aici. Nu ştiu dacă mâine tot ce simt şi văd va avea conturul ăsta magic de galben. Ori aroma asta de libertate. Dacă viaţa va mai fi aici. În locul unde sunt eu. Dacă tăcerea nu va acoperi totul. Pentru totdeauna.

Doru Arăzan - PLOAIA

2008-10-08T08:39:00.000-07:00

Ploaia se prelinge pe geam aidoma unor gânduri tulburi care nu spun nimic. Cerul stă ascuns în casa întunericului. Ca un copil tâmp. De aici scoate limba întregii lumi. Nu ştiu nimic despre mine. Nu am certitudini. Dar şi incertitudinile serioase îmi lipsesc. Stau în mine însumi ca pe un peron. Îmi par că aştept ceva.
Trebuie să te grăbeşti! Trebuie să prinzi şi tu un loc în viaţă!
Cineva îmi strigă în urechi. La început are rezonanţa unei ameninţări. Apoi percep vocea ca pe un strigăt retoric, şubrezit, caraghios.
Ploaia mi-a intrat în casă. Se scurge pe un perete. Dâra ploii seamănă grozav cu viaţa unui om: fragilă, cotind în stânga ori în dreapta, la întâmplare, subţiindu-se la margini tot mai mult până nu mai rămâne niciun strop.
Oare ce fac morţii pe ploaia asta?
Oare ce face viaţa pe ploaia asta?
Oare ce din noi încetează să mai fie pe ploaia asta?

Doru Arăzan - ÎNGÂMFARE

2008-10-08T08:28:00.000-07:00

Avem importanţă. Suntem cineva. Ceva anume. Suntem atât de siguri pe chipurile noastre. Luăm decizii. Suntem responsabili pe ce trebuie să administrăm. Administrăm pînă şi dragostea cu responsabilitate. Trăim în natura civilizată a raţiunii şi a prejudecăţilor înalte.
Îi aud strigând, fiecare din locul lui, fiecare crezând în toate astea. Şi mă cuprinde o groază cumplită. Un fel de sfârşeală. Mă întreb dacă au călcat pe nisip, ori au văzut cum norii îşi amestecă umbrele printre trupurile şi reuşitelor lor. Mă întreb de ce sunt aşa de siguri pe noianul de nesiguranţe. De ce merg în pas de defilare pe drumul strâmb al moralei despre cum trebuie să fie viaţa?
Mai des decât se strâng în braţe ei se îngroapă unii pe alţii. Atunci de unde vine obscura asta nevoie de siguranţă, de certitudine a tot ce nu-i certitudine?
Opriţi-vă o clipă! Mai lepădaţi-vă încrederile şi ataşamentele de anumite realităţi. Mai întrebaţi-vă: de ce?
Nu avem importanţă. Suntem nimic anume. Suntem umbre pe chipurile noastre. Suntem... Administrând dragostea cu responsabilitate ne tot naştem în balta în care se reflectă mincinos, ca infinit la noi înşine, cerul. Să nu mai administrăm inima. Îmbrăcaţi în costum de moarte, cu insigne înfipte în piept, mărşăluind cu gravitate pe străzile lumii? E atât de caraghios încât cerul din baltă a început să râdă cu sughiţuri. Auziţi?

Doru Arăzan - NOSTALGIE

2008-10-08T08:22:00.000-07:00

Cotrobăind printre lucruri dragi: scrisorile surorii din străinătate, o poză a străbunicii în tinereţe, una din primele dălţi ale tatălui, ediţia de buzunar a poeziilor lui Baudelaire, nu am găsit ceea ce căutam cu îngrijorare. Căutam un anume timp al vieţii, cel care nu strică lucruri şi oameni, cel în care moartea nu-şi băgase nasul. Absenţa lui s-a umplut cu tristeţile, dorinţele, însingurarea ce-au ieşit din scrisorile Corinei. Străbunica a coborât şi ea din poza tinereţii arătându-mi câţiva paşi dintr-un dans vechi sub pretextul unei ciudate aniversări. Primei dălţi a lui tata i s-a făcut aşa foame de lemn încât, într-o clipă, ce era cincizeci de ani, a creat nenumărate frumuseţi. Din ediţia de buzunar a poeziilor lui Baudelaire prima iubită îmi recita despre lumile păcatului cu o voce de copilă. Absenţa era plină vârf cu toate astea făcându-mă să înţeleg că timpul pe care îl caut e doar închipuire. Am pus lucrurile dragi la loc şi m-am adâncit cu toată tristeţea în ce mi-a rămas la îndemână. Un timp făcut din mici morţi succesive, un timp al pierderilor distrate, al niciunei memorii, un timp şiret şi abuziv intrând curios în toate locurile fiinţei şi coşcovind cu nepăsare pereţii sufletului, un timp vicios ce ne joacă vieţiile la pocher pierzând întotdeauna.

Doru Arăzan - DILEMA

2008-10-08T08:18:00.000-07:00

Poate sunt un dobitoc care refuză să se vadă pe sine astfel. Un dobitoc nu chiar bătător la ochi. Unul ambalat în tot soiul de gânduri profunde. Un dobitoc acreditat de către ceilalţi ca fiind un tip misterios, ce dispune de o minte labirintică şi care cu siguranţă are surprizele ei. De fapt un ins plin de incoerenţe, un împiedicat printre marile idei despre om, un stângaci în emoţii şi dorinţi, un neputincios să ţină pasul cu salvatoarea mediocritate a lumii. Atunci de unde sentimentul că gândurile mele folosesc unei înţelegeri mai adânci a vieţii? De unde aroganţa acestei simţiri ce ştie, nu ştiu de unde, că-i tare bogată, miruită chiar cu darul deplinei înţelegeri? Să fie o altă ipostază, teribil de arogantă, a condiţiei dobitocului? Dilema asta mă strâge de gât. La începutul sufocării de mine însumi simt că în condiţia dobitocului mi-ar merge foarte bine. Aş avansa în funcţie, aş avea pornirea să cred că toate mi se cuvin, aş excela în reuşite de tot soiul. Dar nu-mi merge bine deloc. Nu avansez. Nu am nici umila senzaţie că mi s-ar cuveni ceva. Nicio reuşită nu-mi dă târcoale. Atunci? Rămân înlăuntrul dilemei ăsteia ca un condamnat la nicio răspicată dare de seamă despre ce sunt cu adevărat. Tentaţia de a fi dobitoc e mai mare decât aceea de a nu fi. Condiţia din urmă e cea mai primejdioasă. Te stoarce de tot sângele din gânduri. Vrea să mănânce până la ultimul rest de fiinţă din tine. Dar tentaţia de a fi dobitoc nu reuşesc să o duc până la capăt. Să-i găsesc împlinirea în simplul meu fapt de a fi. Pe cea de a nu fi dobitoc o găsesc utopică. Situat între, cu o identitate obscură formată din atât necunoscut mizerabil despre mine, rămân pradă acestui cinism de fiecare zi, subversiv, poate salvator, ce-l strigă întrebarea: sigur nu eşti un dobitoc!?

Doru Arăzan - CERŞETORUL

2008-10-08T08:14:00.000-07:00

Înalt, cu umeri laţi şi paşi siguri, părea un soldat aflat în permisie. Se aşeza în poziţie de drepţi la fiecare masă. Contrar aşteptărilor celorlalţi începea să miaune ori să latre. Faţa, acoperită de-o barbă fragedă, roşcată, se modifica în funcţie de animalul imitat. Din când în când bătea din palme acompaniindu-se cu o ritmică şchioapă. Uşor hazlie. Apoi se oprea cu ochii mari întrebând dacă oamenii au un bănuţ pentru el. De la câte o masă i se puneau în podul palmei bancnote verzi. Atunci întreaga făptură tresărea sub impulsul unei bucurii neaşteptate. Mulţumea ceremonios. Îndepărtându-se fără niciun zgomot. După plecarea lui localul se reaşeza în ceea ce fac oamenii zilnic. Fiecare masă avea zgomotul ei. Aroma şi cuvintele ei. Unele se spăregeau în aer ieşite din guri adânci cu buze vopsite de întuneric. Altele rămâneau suspendate ca într-un regret al gândului că dobândise aşa un comun înveliş. Priviri curioase, indiferente, tăioase, blânde se amestecau fără ca nimeni să-şi dea seama unde se duc, ce iscodesc, pe cine vor să afle dincolo de ele însele.
Prezenţa lui, în pofida caraghioslâcului şi a milei pe care le provocase, încerca să transmită ceva important şi grav despre oameni. Târziu, după ce fiecare îşi uitase, îndeajuns de bine, sensul preocupărilor obişnuite şi trebuinţele imediate ale vieţii, înţeleseseră că nu sunt mai mult decât o maimuţăreală într-un întuneric etern, o grimasă de animal hăituit adresată nimicului, un biet cerşetor de nemurire ce nu primeşte decât bancnote de pământ cu care îşi cumpără într-un târziu moartea.
În toţi cei de la mese gândurile astea intraseră şiret şi sfârşitul zilei avea aromă de cataclism. Mânioşi pe cel care le stricase mărunta bucurie a clipei plecaseră să-i ceară socoteala.
Unul după altul, oamenii semănau cu mieunatul lui ce se pierdea în noapte ca un ritual colorat şi fantastic.

Doru Arăzan - MINCINOŞII

2008-10-08T08:11:00.000-07:00

Era un parc mic. Tare primitor. Te simţeai în el ca într-o găoace. Dar nu aveai sentimentul că eşti captivul cuiva. Pe atunci, după câte îmi amintesc, nici chiar ţie însuţi. Erau aici băncuţe din lemn şi câţiva castani. Pe ele se aşezau deseori personaje ciudate. Deşi aveau înfăţişare omenească mi se părea că sunt altceva decât vedeam eu că sunt. Atunci, cuprins de-o nestăpînită curiozitate, mă ascundeam după tulpinile groase ale castanilor şi de acolo întrebam:
- Cine sunteţi voi cu adevărat?
Fără să se uite vreunul în direcţia mea răspundeau teribil de liniştiţi:
- Viaţa.
Din poveşti eu aflasem că viaţa are altă înfăţişare. E necuprinsă şi nicidecum nu poate încăpea într-un părculeţ, aşezată comod în câteva trupuri. Nu-i credeam. Şi, prin nu ştiu ce simţ al dreptăţii, le strigam:
- Mincinoşilor!
Ei nu se supărau şi leneveau în lumina unui soare blând. De septembrie.
De-a lungul anilor mincinoşii se schimbau. Cert e că nu mai semănau cu cei pe care îi văzusem prima oară. Cu feţele lor se întâmplase în primul rând ceva. Şi ceva rău. Se uscaseră ca merele pe care mama le punea pe geam la soare. Oricum, mincinoşii se urâţiseră.
Stăteau privind lung. Se asigurau între ei că văd ceva foarte departe. Tare ciudaţi îmi mai păreau. Şi tot în vremea asta eu, nerenunţând la vechiul obicei de a întreaba, strigam:
- Cine sunteţi!?
Pe acelaşi ton, ba chiar mai resemnat, răspundeau fără să mă privească:
- Viaţa.
Nici acum nu eram de acord. Nu puteam fi. Încă deţineam cunoaşterea aceea din poveşti că viaţa nu se strică niciodată.
Anii, ţinând cont de drumul misterios pe care trebuiau să-l urmeze, dispăreau aproape nevinovat, precum păsări ce merg la culcare. Parcul era tot acolo. De data asta însă găoacea era spartă. Nimic nu era primitor. Castanii cocoşaţi întunecau pământul cu umbrele lor bătrîne iar băncile putreziseră. Ei nu mai erau aici. Soarele acelui septembrie plecase şi el în altă lume. În jurul castanilor câteva umbre dădeau târcoale. Îmi părea că sunt cei pe care îi strigasem mincinoşii. Deşi nu mai înţelegeam nimic, din tristeţea ce pusese stăpânire pe mine reuşisem să întreb umbrele:
- Cine sunteţi cu adevărat?
Atunci, amestecate precum gânduri ale nimănui, bolborosiseră:
- Viaţa.
De data asta cineva din mine nu îmi mai îngăduise să mă împotrivesc. Tăceam, fără nici un ajutor care să mă facă să cred altfel. Tăceam înfricoşat. Tăceam a uluire şi a spaimă. Tăceam.

Doru Arăzan - IMPRESIE DE IARNĂ

2008-10-08T08:09:00.000-07:00

Trupul imens al aerului transpiră rece. Ceva esenţial din oameni s-a îmbolnăvit de urât. Am simptome de om bătrân: mă dor oasele, gândesc sub formă de reflex întâlnirea cu ceilalţi. Cu mine însumi. Zgomotele străzii îmi par existenţe anonime ce se pierd în umezeală. Nimicul cu singurătatea dansează înăuntrul lucrurilor un vals demodat. Prezenţa mea şi-a diminuat trăsăturile până într-acolo încât nu o mai pot recunoaşte nici măcar în oglinda murdară a zilei. Semnez în fiecare clipă poliţa, fără nicio valoare, renunţării. Semnez cu restul de tinereţe în josul paginii pe care nu am reuşit să mă scriu, nici măcar să mâzgălesc ceva din mine. Semnez dându-mi un autograf de inutilitate, cu gestul mecanic al cuiva îndoctrinat să trăiască înăuntrul unei morţi pe care toţi ceilalţi, excesiv de optimişti, o numesc existenţa umană.
Trupul aerului se descompune vizibil în molecule de ceaţă. O viaţă minusculă, însufleţită de ridicol, trece strada. Nu o mai văd. Cred că a fost a mea.

Bogdan Varvari - ZI SCURTĂ ASTĂZI

2008-10-03T11:49:00.000-07:00

1
În ziua de întâi octombrie, la nouă dimineaţa, vecinul meu de la etajul trei s-a apucat să dea nişte găuri în naiba ştie ce perete. Trezirea mea a fost la fel de inevitabilă ca înfrângerile echipei naţionale de fotbal. Au urmat cele câteva clipe de magică ambiguitate de dinainte să-mi amintesc că duc o viaţă de rahat. Apoi mi-am amintit asta şi totul a reintrat în normal. Am pornit televizorul şi am dat pe National Geographic. Acolo era un tip care povestea cum au reuşit inginerii să proiecteze cel mai mare avion de pasageri din lume – Airbus A 380 sau cam aşa ceva. Cică au avut de rezolvat o mare problemă cu aripile, care nu aveau voie să depăşească o anumită dimensiune. Explica tipu’ ăsta că la avioanele obişnuite se formează la capătul aripilor o chestie pe care el o numea „vârtej marginal al aripii” care, la un avion atât de mare ca Airbus 380 ar fi fost fatal. Aşa că inginerii au căutat o soluţie ca să evite vârtejul marginal şi bineînţeles că au găsit-o. Soluţia era că au îndoit în sus capetele aripilor. Oricum, pe mine nu mă interesa soluţia lor, probabil că n-o să zbor niciodată cu ditamai matahala de avion. Dar ce mi-a plăcut teribil de mult a fost expresia asta: „vârtej marginal”. Şi, în timp ce mă întindeam eu în pat iar vecinul meu o dădea înainte cu găurile mi-am zis că e o expresie care se potriveşte de minune cu viaţa mea. De acum înainte aş putea s-o folosesc şi să par un mare poet sau oricum un om destul de inteligent. De pildă când o să mai îmi pună tanti Geta de la parter celebra ei întrebare „Na, care-i viaţa?” eu o să-i zic „Tanti Geta, viaţa-i un vârtej marginal.”
M-am uitat la ceas. Era aproape ora zece. M-am ridicat din pat şi am văzut un obiect flasc şi rotund ieşind de sub tricoul meu rupt. Burta mea de şomer-băutor-de-bere. Mi-am tras ciorapii şi pantalonii şi bluza şi m-am apucat să-mi fac patul. Apoi am deschis fereastra să aerisesc camera şi m-am dus la baie. Acolo, pe closet, lucrurile mi-au apărut întotdeauna cu o claritate necruţătoare. Stai şi te uşurezi şi te uiţi la faianţa albă şi deodată înţelegi că Heidegger a fost un mare idiot.

2
Următoarea etapă se desfăşoară în bucătărie. Aici dau pe gât mai întâi un păhărel cu ţuică de prune, apoi mă pun pe mâncat. De data asta am mâncat un corn, o conservă de ton (cantitate netă 185 grame), două triunghiuri de brânză topită şi două fire de ceapă verde. Apoi mi-am făcut cafeaua şi atunci a ieşit taică-meu din sufragerie şi m-a întrebat dacă n-aş fi vrut să-mi facă nişte ouă. Nu, mersi, i-am zis, sunt sătul. Taică-meu e un tip tare de treabă. De un an şi ceva a intrat în pensie şi stă toată ziua acasă în faţa computerului. Face nişte chestii de securitatea muncii ca să mai câştige un ban în plus.
Mă duc cu cafeaua la mine-n cameră şi dau drumul iarăşi la televizor. E turneul de snooker de la Shanghai. Eu unul sunt mort după snooker. Iar acum, stimaţi telespectatori, mă puteţi privi în toată splendoarea mea: am douăzeci şi şapte de ani, sunt şomer, locuiesc cu părinţii iar banii îmi sunt pe terminate. Dar stau aici, pe iubita mea canapea, în faţa televizorului, cu cafeaua lângă mine şi urmăresc un meci absolut anost între Ding Junhui şi Dave Harold şi mă întreb oare pe ce loc în clasamentul general mondial o fi acum Dave Harold după finala jucată cu Ronnie O’Sullivan la turneul trecut.
Taică-meu vine la mine-n cameră. Are în mâna stângă o bucată mare de costiţă şi mă întreabă ce să facă cu ea pentru la prânz, s-o frigă sau s-o fiarbă. Eu îi zic s-o fiarbă. Şi cartofii cum să-i fac, mă întreabă el, pireu sau natur sau în tavă. Lasă-i natur îi zic eu. E trecut de unsprezece şi lucrurile nu merg deloc bine pentru Ding Junhui.

3
Stau aşa până pe la două şi pe urmă ies în oraş. Mă duc până la o librărie să cumpăr o carte pentru Mihai care mâine împlineşte douăzeci şi opt de ani. Cumpăr autobiografia lui Marquez, apoi intru în barul meu preferat. Comand o bere şi încă una, fumez patru ţigări, câte două la fiecare bere, apoi o chem pe Alina să-i plătesc. Alina îmi zice „Zi scurtă astăzi” iar eu îi zic „Da, mâine o să fie mai lungă”. Mâine o să facă Mihai cinste şi probabil că o să bem până târziu. Mă gândesc ce să-i scriu pe carte lui Mihai şi nu găsesc nimic. Poate o să-i scriu „Pentru tine şi pentru prietenia noastră, în care hainele miros a fum de ţigară.” Apoi mă urc în troleibuz şi, în timp ce troleibuzul înaintează cu greu iar eu simt că mă sufoc între atâtea trupuri care se înghesuie în mine, îmi trec prin minte nişte versuri: „Daţi-mi voie, vă rog, /Daţi-mi voie să cobor aici/ De unde poţi pleca spre viitor cu şireturile dezlegate.” Cam proaste versurile astea. Dar oricum, bănuiesc că nu era nimeni în nenorocitul ăla de troleibuz care să compună altele mai bune.

4
Am ajuns acasă şi taică-meu mă aştepta cu costiţa fiartă. Am halit-o imediat iar apoi am mâncat o bucată din tortul de clătite cu mere făcut de maică-mea cu trei zile în urmă. Apoi m-am întins pe canapea şi m-am uitat la un nou meci de snooker. Juca Maguire contra lui Hawkins. La un moment dat am adormit. M-am trezit după vreo oră şi jumătate iar meciul se terminase.
Pe la şapte şi jumătate a venit şi maică-mea de la servici. Era albă la faţă iar pe obraji îi ieşiseră nişte pete roşiatice. Probabil că o să facă iarăşi o criză de fiere, m-am gândit. M-a sărutat pe cap şi m-a întrebat ce-am făcut toată ziua iar mie mi-a fost jenă să-i spun exact ce-am făcut, că m-am uitat la snooker şi am dat o raită prin oraş şi am dormit, aşa că i-am răspuns doar că n-am făcut mare lucru. Apoi maică-mea s-a dus la televizorul din sufragerie ca să se uite la ştirile despre vreme iar eu m-am aşezat la computer şi am încercat să scriu ceva. Dar scrisul nu mergea deloc aşa că m-am apucat să joc biliard. Tot pe computer. Uneori stau ore întregi şi joc biliard şi mă mir că un om care a ajuns la aproape treizeci de ani se poate enerva atât de tare atunci când ratează o bilă virtuală dintr-un joc virtual împotriva unui adversar virtual.
M-am tot luptat cu bila 8 şi bila 9 până când într-un târziu mi s-a făcut prea ruşine de ocupaţia asta şi mi-am zis că mai bine aş citi ceva. Am deschis cartea lui Marquez pe care o cumpărasem pentru Mihai şi am început-o dar nu mi-a venit să citesc mai mult de 15 pagini, chiar dacă era o carte foarte bună. Am lăsat-o baltă şi am pornit televizorul. Oricum îmi pierdusem deja ziua, aşa că de ce să n-o pierd până la capăt? La televizor era un meci important din Liga Campionilor şi comentatorii urlau ca apucaţii când ai noştri aveau vreo amărâtă de ocazie. Am stat şi m-am uitat ca un idiot, fără să-mi pese de ce văd, apoi am tot mutat pe alte programe, dar nicăieri nu era nimic. După meciul ăsta a mai fost transmis unul pe un alt program şi m-am uitat şi la ăla, tot ca un idiot, de parcă n-aş fi fost decât o privire goală şi o respiraţie puturoasă şi o burtă umflată.

5
Ei bine, s-a făcut două noaptea dar mie nu îmi era deloc somn. Am oprit televizorul şi mi-am făcut patul iar apoi m-am întins şi am urmărit cum se scurg pe perete luminile de la farurile maşinilor care treceau pe stradă. La un moment dat a trecut o salvare iar draperiile mele au devenit albastre şi roşii. Noaptea, când stai aşa şi priveşti pereţii, înţelegi că nu mai faci parte din lumea asta. Eu îmi amintesc de obicei tot felul de lucruri din copilărie şi mă tot întorc de pe o parte pe alta încercând să nu mă mai gândesc la nimic şi să adorm. Dar amintirile astea vin peste mine fără nici o ordine, de parcă cine ştie ce monstru le-ar alerga din urmă. Mă văd cum stau cu văru-meu pe malul canalului şi pescuim sau îl văd pe bunicu-meu stând pe verandă în scaunul lui cu rotile, cu cămaşa descheiată şi cu ochii aceia orbi care păreau unşi cu smântână. Da, iată-mă, am cincisprezece ani şi mă duc la buda din fundul curţii ca să fumez. Mi-am ascuns o ţigară Lucky Strike în chiloţi. E momentul cel mai frumos al zilei. Bunica e în casă şi se uită la un film, bunicul e pe verandă, văru-meu păzeşte pomii de la stradă ca să nu mănânce vacile din ei iar eu mă aşez pe budă şi îmi aprind ţigara. E ora şapte fix pentru că aud clopotele bisericii. Şi imediat îmi dau seama că nu mai sunt pe budă, fumând liniştit, ci pe vechea mea bicicletă Pegas. Pedalez pe lângă un lan de grâu şi privesc vântul croindu-şi drum printre spice şi mă gândesc că ăsta ar fi ultimul lucru pe care aş vrea să-l văd înainte de moarte.