TeXTe

Maria era o fată cuminte. Vorbea puţin măsurându-şi cuvintele aşa cum pruncii încearcă să-şi măsoare umbra. Simplitatea ei părea când expresia celei mai rafinate maturităţi, când preludiul unei indignări nejustificate. Surâdea rar şi selectiv. Dăruia câte un surâs doar cuvintelor cu o anume rezonanţă. Tocmai terminase liceul. Apăruse la bal îmbrăcată aidoma Cenuşăresei: o rochie croită anume din cele mai bune visuri despre eleganţă şi frumuseţe. În costumaţia asta părea uşor stânjenită. Între ea şi generaţia din care făcea parte se afla un abis. Unul sufletesc. Ieşită din poveste, plină de tăceri cărora nu le puteai descifra înţelesurile, Maria nu avea nicio vârstă. Să fie din pricina tinereţii ce se cuibărise în tăcerile ei făcându-şi de cap în cea mai mare taină? Ori ascundea un anume secret despre cum poţi ocoli foamea timpului de oameni?
În sfârşit, după câţiva paşi petrecuţi alături, am întrebat-o: ce dorinţă aprigă ai în viaţa asta? Deloc surprinsă, ieşind din misterul femeii, cu naturaleţe şi mare siguranţă, dar mai cu seamă pe un ton uluitor de firesc, îmi răspunde: să nasc doi copii. Să plec în Rusia şi să-i fac patinatori de perfomanţă.
Dorinţa ei avea aşa forţă că mă amuţise. Nu mai auzisem o dorinţă asemănătoare. Nu semăna cu nimic din ce generaţia ei vehicula cu suficienţă şi ieftinitate.
Îi vedeam pruncii făcând grozave piruete acolo, în ţara patinajului artistic. Târziu a surâs. De data asta nu la adresa unui cuvânt. Ci a viitorului.
Am să scriu o mică povestioară despre dorinţa ta. I-am promis la despărţire. S-a întors cu gesturi măsurate, în rochia ei ce părea făcută acum din întuneric şi, precum un copil ce tocmai a reuşit să-şi măsoare umbra, m-a rugat politicos: să nu uitaţi.