TeXTe

1.
Numărasem deja 78 de paşi. Cînd nu vreau să mă gîndesc la nimic încep să număr. Atunci doar privesc: rîul coteşte la stînga, soarele apare obosit deasupra orizontului care împarte egal cerul şi pămîntul.La 100 cred că aş putea fuma o ţigară. La 2000, adica 2 kilometri, ajungem la locul de pescuit. De aici e simplu: două plute în lacul vălurit de vînt.

2.
La amiază
cetăţenii se întorc spre casă
cu capul în pămînt.
Mîine îi aşteaptă după colţ
pentru a deveni acelaşi azi.

3.
- Ştiţi cît e ceasul?
- Nu,eu nu exist. Dar tu?

- Auzi?
- Ce să aud?
- Bătrâna strigă.
- E motanul vecinilor. Ştii că obişnuieşte să sară pe acoperiş.
- E alt sunet. Strigă. Este ea. Nu motanul.
Noaptea asta totul se răci brusc. Până şi mâinile ei, în pat, erau ca nişte atingeri de frig formate spontan la marginea frumuseţii trupului.
- De cine ţi-e frig?
- Vechea mea spaimă. Ştii prea bine.
- Moartea?
Râsul meu, mai mult speriat, făcu ocolul camerei şi se opri în dreptul crucii de fier atârnată de perete. Strigătul bătrânei era mai puternic decât tăcerea unui nedesluşit început de rugăciune. M-am dus să deschid uşa ce ţinea lumile departajate chiar dacă prin ea puteai lesne auzi ce face bătrâneţea, ce face tinereţea, cât sunt amândoua de neputincioase în faţa ravagiilor pe care le practica de atâta amar de timp... timpul. Clanţa de aramă era mai rece decât mâinile ei şi deopotrivă decât un soi de presimţire căreia nu am putut sa îi dau vreun nume. Am deschis. Era adevărat. Bătrâna mă striga. Nu era un strigăt de ajutor propriu-zis. Mai mult o nevoie de a lăsa în urmă felul ăsta nenorocit de singurătate pe care, de o vreme încoace, numai bătrâneţea îl putea impune in viaţa oamenilor. Cu câteva clipe înainte vomitase. Trupul îi devenise o miasmă de acru. Rămăsese învelit în vechea cămaşă de in. De un alb curat ca şi părul ei. M-a privit vorbind din albastrul ochilor mai convingator decât orice laureat al premiului Nobel în ziua cand îi fusese decernat premiul.
- Mă doare!
- Unde?
- În piept. Şi durerea asta se duce aşa, nu ştiu cum, pe mâini în jos. Ca un vierme.
- Aşează-te aici. Lasă. Trece.
- Aşa ceva nu am mai simţit până acum.
- Va fi bine. Chem salvarea.
- Cum crezi. Dar sa ştii că e o durere cum nici la naştere nu am simţit.
- Maica mea, trece şi asta. Lasă. Ai să vezi.
- Nu ştiu. Acum doar e vremea...
În urma ultimelor ei cuvinte toată prezenţa lumii se restrânse într-un ghem de tăcere care, dintr-o clipă într-alta, stătea sa se răsfire dezvăluind, în sfârşit, ce anume suntem. Salvarea apăru târziu, cu alarma ei la fel de albastră la culoare ca şi ochii bătrânei. Între durerea din piept şi apariţia maşinii am reuşit să tac împreună cu ea atât de intens încat, de la copilărie si până în momentul ăsta blestemat, timpul mi s-a arătat a fi nu mai mult decât un fluierat nătâng scurs dintre buzele nebunului satului. Bătrâna m-a privit pentru ultima dată aşa cum obişnuia sa mă privească în ultimii 33 de ani. Oamenii îmbrăcaţi în alb au început să îi acorde ajutorul. Perfuzii, calmante, electrocardiograma... apoi am plecat spre spital înghesuiţi în maşina care, mi-am dat seama pe loc, nu avea alt rol decât de a prezenta oficial lumii anticipata moarte a bătrânei.
- Câtă civilizaţie!
Ţipătul din mine semăna cu al ei după ce infarctul îi cuprinse tot muşchiul inimii şi deopotrivă cu al pisoiului ce obişnuia sa sară pe acoperişul casei noastre mai mult dintr-un instinct de vecinătate. La spital uşile se dăduseră la o parte cu forţa pe care numai misterul nopţii şi al vieţii o pot stârni. Am aşteptat. Ea mi-a spus că avea dreptate de prima dată. Bătrâna strigase atunci. Singură. Fără ajutorul nimănui. Ne-am plimbat de-a lungul sălii de aşteptare ce avea un miros de clor şi de tragedii latente. A doua zi dimineaţa am ajuns în dreptul salonului unde fusese internată. Un pat gol stătea în dreptul uşii. Genunchii mi s-au făcut lichizi şi, pentru o clipă, m-am prăbuşit în golul aerului ca un obiect mai vechi decât ideea de spital. Dar, nu ştiu cum, am îndrăznit să pun mâna pe clanţa uşii. Nu mai era rece. Dincolo bătrâna stătea dormind, pe patul ei de la perete, cu mâna sub cap. Un copil cu trup de bătrân ce parcă îşi trăia primul său vis. Ce uşurare! Ce fericire nemaitrăită! Dintr-o dată, ca un nufar imens, în piept mi s-a deschis o speranţă mai colorată decât masca celui mai talentat clovn. Am stat lângă ea auzind cum doarme şi cum încă strigă după ajutor. S-a trezit brusc şi ne-a recunoscut imediat. Mintea îi rămăsese fixată pe vechile deprinderi de a înţelege lumea. Ne-a spus că nu a visat nimic şi că pieptul încă o doare.
- Trece. Nu îţi fă griji. Te iubim. Mâine te luăm acasă.
Cuvintele mele erau în deplin acord cu cea mai adâncă neîncredere a ei. Poate tocmai din cauza asta nu a contestat scenariul rămânerii în viaţă pe care îl creionasem forţat. Stângăcia mea o vedea acum mai bine ca niciodată. Dar nu mi-a spus ca sunt ridicol. Ne-a privit pe amândoi. Albastrul din ochi s-a prins de cuvinte precum ploaia de pământ:
- Să ştiţi că eu v-am iubit.
- Ştim. Acum odihneşte-te.
Cuvintele mele încercau să ţese în aer o încurajare credibilă. Dar ochiuri mari de vid şi tristeţe făceau din camera spitalului un fel de năvod prin care ieşeau, una câte una, toate întâmplările vieţii ei. Chiar dacă trăite rămăseseră la fel de inexplicabile, ascunse în ceea ce le făcuse să fie, ambigue şi paradoxale.
A doua noapte îşi începu jocurile de întuneric şi aşteptare ca într-un şotron în care clipele făceau salturi în gol. Înainte de a pleca ne spuse să nu ne grăbim.
- Veniţi când puteţi.
- După cinci ajungem.
- Bine.
Din ochii ei albaştrii bătrâneţea se desprinse ca o cataractă operată la timp. Strălucirea rămasă în loc aducea mai degrabă cu o speranţă fantastică ce numai vieţii nu îi putea aparţine. Sigur lumea de dincolo, în care ea credea fără rest, îi făcuse măcar un semn cu ochiul. Ne-am despărţit simplu, obişnuit, fără cuvinte mari şi nici asigurări de viaţă.
- Eu cred că ea a trecut de momentul critic. Să ştii că o să vină acasă.
Ziua începuse aşa cum obişnuiam noi să o trăim. Cu diferenţa că bătrâna era acolo, în spitalul acela mare care avea morga retehnologizată. În jur de ora cinci, gata pregatiţi să pornim spre ea, telefonul sună insistent. Ea îndrăzni să răspundă. În aer se făcuse o gaură de dimensiunea trupului bătrânei. Un pregnant miros de acru şi umezeală umplu cuvintele asistentei care fusese însărcinată sa ne anunţe decesul. Moartea înlocuise viaţa bătrânei ca o maşină ce tocmai prinsese un loc în parcarea de la Mall.
- Unde e? De ce tocmai acum? Mai putea să trăiască! Era atât de încrezătoare! Mi-a făcut cu mâna în semn că ne vom revedea cât de curând.
- Maica mea dragă!
Ţipătul semăna foarte bine cu zgomotul făcut de pisoiul vecinilor atunci când ateriza din senin pe acoperişul casei noastre.
- Stai liniştită. Nu Maica ţipă. Ea e bine. Doar pisoiul Jimy îşi face de cap pe acoperiş.
Noaptea asta se făcuse mai frig decât tot frigul adunat în podul palmei mele de pe toate clanţele pe care le-am atins de-a lungul vieţii.
Intrasem în toamnă. Moartea bunicii ţesea în aerul începutului de octombrie fire subţiri de lumină fără dorinţa de a prinde pe cineva în ele. Doar sufletul meu se zbatea aici ca o insectă neputinciosă să plece odată cu ea mai departe de obişnuitul mers al vieţii.

Ianuarie. Anul nimănui: 2008. Zăpadă caldă. De 15 grade. Rămasă în cer. Aici, pe jumătate ucişi de trupuri, pe jumătate de sărăcie, oamenii. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Cerul se face foarte mic. Îl iau în palmă. Un bulgăre într-adevăr cald. De 15 grade. Dreapta, stânga, sus, jos, înainte, înapoi, adevăr, minciună, frumos, urât...destinul zilei nu mai are nicio noimă. Nicio direcţie. Încep să-l caut printre ridurile din plamă pe Dumnezeu. Trebuie să-i pun cea mai veche şi caraghioasă întrebare: de ce? Asta pentru că cerul a început să se topească. Aici am găsit ceva grozav de asemănător cu mirosul mâncării mamei. Dar nu pot nici să muşc. Nici să beau. Nici să explic. Îmi pun mâna la ochi, aşa cum făceam în copilărie. În formă de binoclu. Ceva, ceva tot am să aflu. Acum merg altfel. Undeva. În mine. Văd un indicator pe care scrie: 33. E Timpul jucând pocher cu Viaţa. Îmbătrâniţi. Mă pun lângă ei şi îi întreb dacă Dumnezeu a trecut pe aici. Se întorc scuipând. De parcă gurile le sunt pline cu tutun. Apoi îşi continuă jocul. Mi-e frig. Mă strâng în braţe. Sunt foarte mic. Anul nimănui mi-a intrat în sânge.
- Mai sunt 2008 de singurătăţi!
Unul dintre jucători îmi spune ameninţător asta. Mă îndepărtez şi încep să număr. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Şi numără mult mai repede decât mine.

Piaţa veche a oraşului se umpluse de oameni. Într-o parte a ei un grup de suflători cânta Handel. În cealaltă acordurile muzicii rock fugeau prin aer precum o ceată de nebune ce-au evadat dintr-un ospiciu. Se trăia în numele unei sărbători împărţită în două, scoasă din calendar şi aranjată în aşa fel încât să mulţumească toate sufletele. Cerul, aidoma unui strat firav de întuneric, acoperise lumea. Părea rochia unei mirese refuzate de Dumnezeu: uşor decolorată, irizând într-un roşu murdar. Deasupra oamenilor zburau ciori desprinse din urâţenia refuzului divin. Zburau fără niciun rost atrase de o fantă luminoasă ce semăna cu un vis şi apoi prostite, fără remuşcări, de cerul ce sfârşea într-un alt întuneric. Aidoma marelui bordel de suflete al lumii.
În jurul fântânii istorice perechi de tineri se sărutau. El se aşeză pe bordura rotundă privind năuc spectacolul omenesc din jur ca şi cum era născut numai cu o clipă înainte. Trupul orduros şi-l ascundea sub un veston ponosit. Picioarele, cu pielea îmbâcsită de mizeria nesfârşitelor zile ale sărăciei, i se dezgoleau din când în când. Tălpile îi ţineau loc de încălţări. Groase. Bătrâne. Oprit din mersul neajunsurilor privea ce-i mai fac semenii. Privea ca şi cum înţelesese de mult taina mincinoasă a oricărei prezenţe, slăbiciunile şi speranţele ei, marea grozăvie a faptului că sunt cu toţii oameni.
Un vânticel de toamnă îşi împrăştie răcoarea în toate ungherele pieţei prevestind dizlocări masive din versanţii transparenţi ai aerului. Se îmbrăţişă pe sine ca pe un copil orfan. După câteva ezitări îşi schimbă poziţia culcându-şi trupul pe bordura fântânii. Scena semăna cu un număr de echilibristică petrecut la un concurs de circ pentru a obţine postul de clovn. Se răsturna când în spate, când în faţă, ca o jucărie bătrână. Îşi întinse mâna spre caldarâm scormonind într-un morman de ţigări neterminate. Apoi şi-o îndreptă spre buze unde fixă chiştocul, atent la mica plăcere ce-i destindea simţurile.
Artificiile, zgomotele, trupurile celorlalţi semănau cu o mică planetă pulsând o lumină vineţie ca într-un ultim gest înainte de a pieri în neantul cosmic. Văzând una ca asta îşi aprinse chiştocul trăgând cu nesaţ. Un fum subţire, albicios, se ridică în aer, nelămurit în ce direcţie să o apuce. Părea că-i sufletul lui. Chipul însă era brăzdat de cutele adânci ale unei disperări contemporane cu Dumnezeu de pe vremea când omul nu era nici măcar o periferică metaforă din nevoia Lui de a se povesti pe Sine. Ochii îi erau injectaţi de întuneric şi înăuntrul lor mişunau terifiante adevăruri despre tot ce urma să se petreacă cu destinul lumii. Chiar moartea era vizibilă plimbându-şi pofta de oameni de la o tâmplă la alta şi apoi scurgându-i-se, precum un cer fals, în colţul gurii şi trândăvind acolo ca o curvă bătrână.
Oamenii nu-l priveau. Tocmai din pricina asta au reuşit să rămână chefuind, la marginea hăului, scăpaţi temporar din ghearele unei nenorociri mai aprige decât singurătatea lui.

- Partea asta a oraşului, de vreo douăzeci de ani încoace, e în paragină. Aici au rămas toţi oamenii bătrâni. Îi vezi intrând pe sub portaluri, făcând cu mâna de pe marginea unor gemuri prăfuite, cu pielea lor pistruiată de timp...
- Oare vom găsi adresa?
- Stai liniştită. O găsim.
Mă strânse mai puternic de mână ca şi cum îi era frică de bătrâneţe. În aer bătrâneţea despre care tocmai i-am vorbit se mişca haotic şi mai intens chiar decât tot ce nu reuşisem eu să înţeleg din noua viaţă de consum a oraşului.
- Nu cred că suntem pe strada care trebuie.
Vocea ei tremura uşor în aer ca un aşternut de copil pus la uscat de către o mamă plictisită. Nu era îngrijorată, ci doar puţin confuză. Expresia asta îi acoperise tinereţea cu o mască de tristeţe caldă şi familiară tuturor gândurilor mele încă netransformate în cuvinte.
- Ştii... nu pot fără tine... e ceva pe care nu îl pot explica... dacă, dintr-o dată, te-ai face nevăzut pentru totdeauna, să ştii că voi ajunge mai bătrână decât toţi bătrânii din cartierul ăsta.
Sărutul îi acoperise gura ca o palmă invizibilă anume pentru a înăbuşi cuvintele neliniştii ei. La colţ de stradă am întrebat vânzătoarea unui chioşc unde este Secţia Bibliotecii Judeţene.
- În faţă şi apoi la stânga.
Am tot mers negăsind nimic. Ne-am întors pe aceeşi stradă. Am întrebat o bătrânică care, puţin ruşinată, mi-a spus că nu ştie. Am plecat mai departe aşa cum copii se duc de-a lungul bordurii fascinaţi şi îngroziţi deopotrivă să nu cadă în prăpastia închipuită din beton. Puţin mai departe am văzut poştaşul. Cu bicicleta lui amenajată anume pentru a transporta scrisori de drasgoste şi de moarte lumii întregi. El ne-a privit străin şi, fără nicio ruşine, ne-a dat răspunsul pe care, în niciun chip, nu îl aşteptam:
- Nu ştiu!
De la întâlnirea asta ne-am adus aminte că ne aflăm într-o lume în care totul e la voia întrebărilor fără răspuns, a năucelii şi-a neputinţei. Ne-am întors în direcţia de unde am plecat. Femeia înaltă şi blondă pe care am recunoscut-o (o mai tânără colegă din anii studenţiei) venind spre noi întâmplător, ne-a spus şi ea, ca toţi ceilalţi, că nu ştie. Am mers câţiva paşi împreună. Îndeajuns ca ea să-şi povestească, cu mare economie de mijloace, destinul suferinţei:
- Tata e în ultima fază. Cancer. Are 59 de ani. Mama a murit cu trei ani în urmă. Tot de cancer. Eu am rămas să ţin în spate familia. Doi bunici şi sora mea de 16 ani. Sunt resemnată.
Am lăsat-o în drum, cu suferinţa ei infinit mai mare decât spectacolul oferit de chinezi lumii întregi la Olimpiada de la Beijing. Deşi trecusem de vreo două ori pe acolo acum am reuşit să vedem. Pe o pancartă albastră, cu litere mari, albe, la parterul unei case cochete, stătea scris: Secţia Bibliotecii Judeţene, împrumuturi pentru adulţi.
Părea că tocmai suferinţa ei ne ajutase să găsim locul. Am intrat. Poarta de fier nu a scârţâit. Curtea era acoperită cu o viţă de vie aflată tocmai în pârg. Ea mi-a arătat strugurii căzând în aer. Grei. Vineţi. Ca nişte morţi în miniatură.
- Intră tu.
I-am spus. Şi, fără să mă întrebe de ce, a intrat. În capătul curţii se aflau două bănci. M-am pus pe una, cu picioarele sub mine, şi am scos din geantă romanul pe care îl aveam în curs de citire. Pamuk. „Cartea neagră”. Cuvintele scrise se rostogoleau în mintea mea precum mingea din copilărie în praful străzii aflată tocmai la câteva străzi distanţă. Pamuk mă luase de mână conducându-mă spre rafturile bibliotecilor lui subiective. Ea întârzia nespus de mult. În fapt nu era cine ştie ce efort. Trebuia să-şi procure: „Istoria Romantismului” de Theophile Gautier şi „Realismul” de Guy Larroux. Două tratate traduse dubios, cu formulările lor criptice şi greoaie precum destinul bătrâneţii cartierului ce se simţea în aer ca fiind cea mai inutilă pagină din destinul aglomerat al întâmplărilor zilei. A ieşit din hăul bibliotecii atât cât să mă asigure că nu a fost răpită de cine ştie ce personaj din, poate, „O mie şi una de nopţi”. Am rămas cu picioarele amorţite sub mine şi cu aroma strugurilor ajunsă în nări cu ajutorul unor rafale calde de vânt. Nu mi-a căzut pe limbă niciun bob. Doar Pamuk mă trăgea de mânecile sufletului să îmi dezvăluie, în sfârşit!, sensul existenţei umane. Ea a apărut cu tratatele alea sub braţ şi mi-a surâs atât de nu ştiu cum încât am închis cartea şi totodată perspectiva de a afla de ce şi pentru ce suntem. Pamuk a strigat odată. Dar l-am ignorat. În podul palmei mi s-a aşezat mâna ei. Tremura. Târziu a reuşit să îmi spună:
- Am găsit strada. E la fel ca celelate. Foarte veche. Haide să plecăm de aici.
Paşii ni s-au făcut mari. Mergeam cu picioroange. Pustiul locului a vrut să ne prindă din urmă dar, fără nicio concesie, am urcat în autobuzul 42. Şi Biblioteca Judeţeană, cartierul bătrânilor, cancerul atât de răspândit în oameni, capodopera lui Pamuk, caraghioasele tratate despre Romantism şi Realism, până şi noi înşine, au rămas în urmă.

O frunză căzu în golul aerului trăgând destinul lumii după ea. Tot ce existase cu o clipă înainte dispăru ca şi cum moartea, travestită în veşnicie, ne ademenise şi apoi ne înghiţi aidoma unui copil obez. Nu mai era nimic pe care să-l recunoşti ca parte a lumii. Nici măcar vântul fugind de sine în vârtejuri de foc. Deşi se mişcau la fel ca înainte oamenii nu mai erau în locurile lor. Muriseră subit, în catastrofa clipei, fără măcar să bage de seamă. Ţi se făcea milă privindu-i cum trec grăbiţi pentru a pune la cale tot soiul de strategii. Nimic nu suspectau că s-ar fi petrecut prin căderea unei singure frunze. Cu atât mai puţin moartea lor. Totuşi o moarte răbdătoare. Concesivă. Nu-i luase cu totul din ei înşişi. Îi decojise doar din tot ce voiau să nu piardă. Din tot ce iubeau cu siguranţa absurdă că e veşnic.
Îndărătnici din fire rămâneau aici perfecţionându-şi iluziile şi tot amânând darea de seamă că de fapt au murit.

Copiii mă priviseră ca pe un clovn. Le-am vorbit despre tonalităţi relative. O tăcere primejdioasă le colorase chipurile. Vroiau să mă condamne la mine însumi. Dar m-au iertat.
Holul lungueţ al şcolii semăna cu un dovleac. Înăuntrul lui mergeau oameni. Confundabili cu un destin de viermi. Apăruţi spontan. Fără o cauză precisă. Toţi salutau la fel.
Am plecat. Strada era continuarea şcolii. O aglomeraţie de întîmplări şi destine. Fugind. Fără niciun sens. Mergeam ca şi cum doar atât învăţasem de la viaţă până la treizeci şi trei de ani. Nimeni nu a remarcat particularitatea asta atât de neobişnuită. De caraghioasă. În autobuz oamenii nu semănau cu oamenii de pe străzi. Aici erau capabili de tăcere. O tăcere stătută, plictisită, searbădă. Dar tăcere. Nimeni nu se văita. Nimeni nu făcea mătănii. Nimeni nu păşea arogant spre închipuita lui prosperitate. Unul în altul îndurau acelaşi destin al condamnării la existenţa posibilă.
Sângele îmi fugea sub piele ca un vierme imens. Parcă făcut din toţi oamenii. L-am strivit. Ţipătul era mai acut decât vocea de cap a Mariei Callas. În ochi o lumină de galben vangoghian îmi colora lumea într-o nelinişte de proporţii. Inima fugea după ţipăt. Fără să-l prindă. Cu un gâfâit prelung. Înfricoşător. Simţeam moartea ca o aromă de must şi castane coapte. Cu ea mă obişnuisem de la naştere dar acum îşi schimbase numele în toamnă.
De-a lungul drumului am văzut câteva fetiţe desculţe jucându-se pe asfalt, un bărbat mai pământiu decât îngropaţii, o femeie atât de grasă încât îşi depăşise trupul, copiii scăpaţi din şcoală ca dintr-un ospiciu oficial, primul ministru destituindu-l pe cel care l-a pus în funcţie.
Viaţa, sub frunze putrede, îşi ghemuieşte trupul fragil. Nu ştiu dacă va supravieţui. În podul palmelor mi-am suflat aer cald. Am pus dovleac şi mere cu scorţişoară la cuptor. Scriu. Sunt aici. Nu ştiu dacă mâine tot ce simt şi văd va avea conturul ăsta magic de galben. Ori aroma asta de libertate. Dacă viaţa va mai fi aici. În locul unde sunt eu. Dacă tăcerea nu va acoperi totul. Pentru totdeauna.

Ploaia se prelinge pe geam aidoma unor gânduri tulburi care nu spun nimic. Cerul stă ascuns în casa întunericului. Ca un copil tâmp. De aici scoate limba întregii lumi. Nu ştiu nimic despre mine. Nu am certitudini. Dar şi incertitudinile serioase îmi lipsesc. Stau în mine însumi ca pe un peron. Îmi par că aştept ceva.
Trebuie să te grăbeşti! Trebuie să prinzi şi tu un loc în viaţă!
Cineva îmi strigă în urechi. La început are rezonanţa unei ameninţări. Apoi percep vocea ca pe un strigăt retoric, şubrezit, caraghios.
Ploaia mi-a intrat în casă. Se scurge pe un perete. Dâra ploii seamănă grozav cu viaţa unui om: fragilă, cotind în stânga ori în dreapta, la întâmplare, subţiindu-se la margini tot mai mult până nu mai rămâne niciun strop.
Oare ce fac morţii pe ploaia asta?
Oare ce face viaţa pe ploaia asta?
Oare ce din noi încetează să mai fie pe ploaia asta?

Avem importanţă. Suntem cineva. Ceva anume. Suntem atât de siguri pe chipurile noastre. Luăm decizii. Suntem responsabili pe ce trebuie să administrăm. Administrăm pînă şi dragostea cu responsabilitate. Trăim în natura civilizată a raţiunii şi a prejudecăţilor înalte.
Îi aud strigând, fiecare din locul lui, fiecare crezând în toate astea. Şi mă cuprinde o groază cumplită. Un fel de sfârşeală. Mă întreb dacă au călcat pe nisip, ori au văzut cum norii îşi amestecă umbrele printre trupurile şi reuşitelor lor. Mă întreb de ce sunt aşa de siguri pe noianul de nesiguranţe. De ce merg în pas de defilare pe drumul strâmb al moralei despre cum trebuie să fie viaţa?
Mai des decât se strâng în braţe ei se îngroapă unii pe alţii. Atunci de unde vine obscura asta nevoie de siguranţă, de certitudine a tot ce nu-i certitudine?
Opriţi-vă o clipă! Mai lepădaţi-vă încrederile şi ataşamentele de anumite realităţi. Mai întrebaţi-vă: de ce?
Nu avem importanţă. Suntem nimic anume. Suntem umbre pe chipurile noastre. Suntem... Administrând dragostea cu responsabilitate ne tot naştem în balta în care se reflectă mincinos, ca infinit la noi înşine, cerul. Să nu mai administrăm inima. Îmbrăcaţi în costum de moarte, cu insigne înfipte în piept, mărşăluind cu gravitate pe străzile lumii? E atât de caraghios încât cerul din baltă a început să râdă cu sughiţuri. Auziţi?

Cotrobăind printre lucruri dragi: scrisorile surorii din străinătate, o poză a străbunicii în tinereţe, una din primele dălţi ale tatălui, ediţia de buzunar a poeziilor lui Baudelaire, nu am găsit ceea ce căutam cu îngrijorare. Căutam un anume timp al vieţii, cel care nu strică lucruri şi oameni, cel în care moartea nu-şi băgase nasul. Absenţa lui s-a umplut cu tristeţile, dorinţele, însingurarea ce-au ieşit din scrisorile Corinei. Străbunica a coborât şi ea din poza tinereţii arătându-mi câţiva paşi dintr-un dans vechi sub pretextul unei ciudate aniversări. Primei dălţi a lui tata i s-a făcut aşa foame de lemn încât, într-o clipă, ce era cincizeci de ani, a creat nenumărate frumuseţi. Din ediţia de buzunar a poeziilor lui Baudelaire prima iubită îmi recita despre lumile păcatului cu o voce de copilă. Absenţa era plină vârf cu toate astea făcându-mă să înţeleg că timpul pe care îl caut e doar închipuire. Am pus lucrurile dragi la loc şi m-am adâncit cu toată tristeţea în ce mi-a rămas la îndemână. Un timp făcut din mici morţi succesive, un timp al pierderilor distrate, al niciunei memorii, un timp şiret şi abuziv intrând curios în toate locurile fiinţei şi coşcovind cu nepăsare pereţii sufletului, un timp vicios ce ne joacă vieţiile la pocher pierzând întotdeauna.

Poate sunt un dobitoc care refuză să se vadă pe sine astfel. Un dobitoc nu chiar bătător la ochi. Unul ambalat în tot soiul de gânduri profunde. Un dobitoc acreditat de către ceilalţi ca fiind un tip misterios, ce dispune de o minte labirintică şi care cu siguranţă are surprizele ei. De fapt un ins plin de incoerenţe, un împiedicat printre marile idei despre om, un stângaci în emoţii şi dorinţi, un neputincios să ţină pasul cu salvatoarea mediocritate a lumii. Atunci de unde sentimentul că gândurile mele folosesc unei înţelegeri mai adânci a vieţii? De unde aroganţa acestei simţiri ce ştie, nu ştiu de unde, că-i tare bogată, miruită chiar cu darul deplinei înţelegeri? Să fie o altă ipostază, teribil de arogantă, a condiţiei dobitocului? Dilema asta mă strâge de gât. La începutul sufocării de mine însumi simt că în condiţia dobitocului mi-ar merge foarte bine. Aş avansa în funcţie, aş avea pornirea să cred că toate mi se cuvin, aş excela în reuşite de tot soiul. Dar nu-mi merge bine deloc. Nu avansez. Nu am nici umila senzaţie că mi s-ar cuveni ceva. Nicio reuşită nu-mi dă târcoale. Atunci? Rămân înlăuntrul dilemei ăsteia ca un condamnat la nicio răspicată dare de seamă despre ce sunt cu adevărat. Tentaţia de a fi dobitoc e mai mare decât aceea de a nu fi. Condiţia din urmă e cea mai primejdioasă. Te stoarce de tot sângele din gânduri. Vrea să mănânce până la ultimul rest de fiinţă din tine. Dar tentaţia de a fi dobitoc nu reuşesc să o duc până la capăt. Să-i găsesc împlinirea în simplul meu fapt de a fi. Pe cea de a nu fi dobitoc o găsesc utopică. Situat între, cu o identitate obscură formată din atât necunoscut mizerabil despre mine, rămân pradă acestui cinism de fiecare zi, subversiv, poate salvator, ce-l strigă întrebarea: sigur nu eşti un dobitoc!?

Înalt, cu umeri laţi şi paşi siguri, părea un soldat aflat în permisie. Se aşeza în poziţie de drepţi la fiecare masă. Contrar aşteptărilor celorlalţi începea să miaune ori să latre. Faţa, acoperită de-o barbă fragedă, roşcată, se modifica în funcţie de animalul imitat. Din când în când bătea din palme acompaniindu-se cu o ritmică şchioapă. Uşor hazlie. Apoi se oprea cu ochii mari întrebând dacă oamenii au un bănuţ pentru el. De la câte o masă i se puneau în podul palmei bancnote verzi. Atunci întreaga făptură tresărea sub impulsul unei bucurii neaşteptate. Mulţumea ceremonios. Îndepărtându-se fără niciun zgomot. După plecarea lui localul se reaşeza în ceea ce fac oamenii zilnic. Fiecare masă avea zgomotul ei. Aroma şi cuvintele ei. Unele se spăregeau în aer ieşite din guri adânci cu buze vopsite de întuneric. Altele rămâneau suspendate ca într-un regret al gândului că dobândise aşa un comun înveliş. Priviri curioase, indiferente, tăioase, blânde se amestecau fără ca nimeni să-şi dea seama unde se duc, ce iscodesc, pe cine vor să afle dincolo de ele însele.
Prezenţa lui, în pofida caraghioslâcului şi a milei pe care le provocase, încerca să transmită ceva important şi grav despre oameni. Târziu, după ce fiecare îşi uitase, îndeajuns de bine, sensul preocupărilor obişnuite şi trebuinţele imediate ale vieţii, înţeleseseră că nu sunt mai mult decât o maimuţăreală într-un întuneric etern, o grimasă de animal hăituit adresată nimicului, un biet cerşetor de nemurire ce nu primeşte decât bancnote de pământ cu care îşi cumpără într-un târziu moartea.
În toţi cei de la mese gândurile astea intraseră şiret şi sfârşitul zilei avea aromă de cataclism. Mânioşi pe cel care le stricase mărunta bucurie a clipei plecaseră să-i ceară socoteala.
Unul după altul, oamenii semănau cu mieunatul lui ce se pierdea în noapte ca un ritual colorat şi fantastic.

Era un parc mic. Tare primitor. Te simţeai în el ca într-o găoace. Dar nu aveai sentimentul că eşti captivul cuiva. Pe atunci, după câte îmi amintesc, nici chiar ţie însuţi. Erau aici băncuţe din lemn şi câţiva castani. Pe ele se aşezau deseori personaje ciudate. Deşi aveau înfăţişare omenească mi se părea că sunt altceva decât vedeam eu că sunt. Atunci, cuprins de-o nestăpînită curiozitate, mă ascundeam după tulpinile groase ale castanilor şi de acolo întrebam:
- Cine sunteţi voi cu adevărat?
Fără să se uite vreunul în direcţia mea răspundeau teribil de liniştiţi:
- Viaţa.
Din poveşti eu aflasem că viaţa are altă înfăţişare. E necuprinsă şi nicidecum nu poate încăpea într-un părculeţ, aşezată comod în câteva trupuri. Nu-i credeam. Şi, prin nu ştiu ce simţ al dreptăţii, le strigam:
- Mincinoşilor!
Ei nu se supărau şi leneveau în lumina unui soare blând. De septembrie.
De-a lungul anilor mincinoşii se schimbau. Cert e că nu mai semănau cu cei pe care îi văzusem prima oară. Cu feţele lor se întâmplase în primul rând ceva. Şi ceva rău. Se uscaseră ca merele pe care mama le punea pe geam la soare. Oricum, mincinoşii se urâţiseră.
Stăteau privind lung. Se asigurau între ei că văd ceva foarte departe. Tare ciudaţi îmi mai păreau. Şi tot în vremea asta eu, nerenunţând la vechiul obicei de a întreaba, strigam:
- Cine sunteţi!?
Pe acelaşi ton, ba chiar mai resemnat, răspundeau fără să mă privească:
- Viaţa.
Nici acum nu eram de acord. Nu puteam fi. Încă deţineam cunoaşterea aceea din poveşti că viaţa nu se strică niciodată.
Anii, ţinând cont de drumul misterios pe care trebuiau să-l urmeze, dispăreau aproape nevinovat, precum păsări ce merg la culcare. Parcul era tot acolo. De data asta însă găoacea era spartă. Nimic nu era primitor. Castanii cocoşaţi întunecau pământul cu umbrele lor bătrîne iar băncile putreziseră. Ei nu mai erau aici. Soarele acelui septembrie plecase şi el în altă lume. În jurul castanilor câteva umbre dădeau târcoale. Îmi părea că sunt cei pe care îi strigasem mincinoşii. Deşi nu mai înţelegeam nimic, din tristeţea ce pusese stăpânire pe mine reuşisem să întreb umbrele:
- Cine sunteţi cu adevărat?
Atunci, amestecate precum gânduri ale nimănui, bolborosiseră:
- Viaţa.
De data asta cineva din mine nu îmi mai îngăduise să mă împotrivesc. Tăceam, fără nici un ajutor care să mă facă să cred altfel. Tăceam înfricoşat. Tăceam a uluire şi a spaimă. Tăceam.

Trupul imens al aerului transpiră rece. Ceva esenţial din oameni s-a îmbolnăvit de urât. Am simptome de om bătrân: mă dor oasele, gândesc sub formă de reflex întâlnirea cu ceilalţi. Cu mine însumi. Zgomotele străzii îmi par existenţe anonime ce se pierd în umezeală. Nimicul cu singurătatea dansează înăuntrul lucrurilor un vals demodat. Prezenţa mea şi-a diminuat trăsăturile până într-acolo încât nu o mai pot recunoaşte nici măcar în oglinda murdară a zilei. Semnez în fiecare clipă poliţa, fără nicio valoare, renunţării. Semnez cu restul de tinereţe în josul paginii pe care nu am reuşit să mă scriu, nici măcar să mâzgălesc ceva din mine. Semnez dându-mi un autograf de inutilitate, cu gestul mecanic al cuiva îndoctrinat să trăiască înăuntrul unei morţi pe care toţi ceilalţi, excesiv de optimişti, o numesc existenţa umană.
Trupul aerului se descompune vizibil în molecule de ceaţă. O viaţă minusculă, însufleţită de ridicol, trece strada. Nu o mai văd. Cred că a fost a mea.