TeXTe

Piaţa veche a oraşului se umpluse de oameni. Într-o parte a ei un grup de suflători cânta Handel. În cealaltă acordurile muzicii rock fugeau prin aer precum o ceată de nebune ce-au evadat dintr-un ospiciu. Se trăia în numele unei sărbători împărţită în două, scoasă din calendar şi aranjată în aşa fel încât să mulţumească toate sufletele. Cerul, aidoma unui strat firav de întuneric, acoperise lumea. Părea rochia unei mirese refuzate de Dumnezeu: uşor decolorată, irizând într-un roşu murdar. Deasupra oamenilor zburau ciori desprinse din urâţenia refuzului divin. Zburau fără niciun rost atrase de o fantă luminoasă ce semăna cu un vis şi apoi prostite, fără remuşcări, de cerul ce sfârşea într-un alt întuneric. Aidoma marelui bordel de suflete al lumii.
În jurul fântânii istorice perechi de tineri se sărutau. El se aşeză pe bordura rotundă privind năuc spectacolul omenesc din jur ca şi cum era născut numai cu o clipă înainte. Trupul orduros şi-l ascundea sub un veston ponosit. Picioarele, cu pielea îmbâcsită de mizeria nesfârşitelor zile ale sărăciei, i se dezgoleau din când în când. Tălpile îi ţineau loc de încălţări. Groase. Bătrâne. Oprit din mersul neajunsurilor privea ce-i mai fac semenii. Privea ca şi cum înţelesese de mult taina mincinoasă a oricărei prezenţe, slăbiciunile şi speranţele ei, marea grozăvie a faptului că sunt cu toţii oameni.
Un vânticel de toamnă îşi împrăştie răcoarea în toate ungherele pieţei prevestind dizlocări masive din versanţii transparenţi ai aerului. Se îmbrăţişă pe sine ca pe un copil orfan. După câteva ezitări îşi schimbă poziţia culcându-şi trupul pe bordura fântânii. Scena semăna cu un număr de echilibristică petrecut la un concurs de circ pentru a obţine postul de clovn. Se răsturna când în spate, când în faţă, ca o jucărie bătrână. Îşi întinse mâna spre caldarâm scormonind într-un morman de ţigări neterminate. Apoi şi-o îndreptă spre buze unde fixă chiştocul, atent la mica plăcere ce-i destindea simţurile.
Artificiile, zgomotele, trupurile celorlalţi semănau cu o mică planetă pulsând o lumină vineţie ca într-un ultim gest înainte de a pieri în neantul cosmic. Văzând una ca asta îşi aprinse chiştocul trăgând cu nesaţ. Un fum subţire, albicios, se ridică în aer, nelămurit în ce direcţie să o apuce. Părea că-i sufletul lui. Chipul însă era brăzdat de cutele adânci ale unei disperări contemporane cu Dumnezeu de pe vremea când omul nu era nici măcar o periferică metaforă din nevoia Lui de a se povesti pe Sine. Ochii îi erau injectaţi de întuneric şi înăuntrul lor mişunau terifiante adevăruri despre tot ce urma să se petreacă cu destinul lumii. Chiar moartea era vizibilă plimbându-şi pofta de oameni de la o tâmplă la alta şi apoi scurgându-i-se, precum un cer fals, în colţul gurii şi trândăvind acolo ca o curvă bătrână.
Oamenii nu-l priveau. Tocmai din pricina asta au reuşit să rămână chefuind, la marginea hăului, scăpaţi temporar din ghearele unei nenorociri mai aprige decât singurătatea lui.