TeXTe

- Partea asta a oraşului, de vreo douăzeci de ani încoace, e în paragină. Aici au rămas toţi oamenii bătrâni. Îi vezi intrând pe sub portaluri, făcând cu mâna de pe marginea unor gemuri prăfuite, cu pielea lor pistruiată de timp...
- Oare vom găsi adresa?
- Stai liniştită. O găsim.
Mă strânse mai puternic de mână ca şi cum îi era frică de bătrâneţe. În aer bătrâneţea despre care tocmai i-am vorbit se mişca haotic şi mai intens chiar decât tot ce nu reuşisem eu să înţeleg din noua viaţă de consum a oraşului.
- Nu cred că suntem pe strada care trebuie.
Vocea ei tremura uşor în aer ca un aşternut de copil pus la uscat de către o mamă plictisită. Nu era îngrijorată, ci doar puţin confuză. Expresia asta îi acoperise tinereţea cu o mască de tristeţe caldă şi familiară tuturor gândurilor mele încă netransformate în cuvinte.
- Ştii... nu pot fără tine... e ceva pe care nu îl pot explica... dacă, dintr-o dată, te-ai face nevăzut pentru totdeauna, să ştii că voi ajunge mai bătrână decât toţi bătrânii din cartierul ăsta.
Sărutul îi acoperise gura ca o palmă invizibilă anume pentru a înăbuşi cuvintele neliniştii ei. La colţ de stradă am întrebat vânzătoarea unui chioşc unde este Secţia Bibliotecii Judeţene.
- În faţă şi apoi la stânga.
Am tot mers negăsind nimic. Ne-am întors pe aceeşi stradă. Am întrebat o bătrânică care, puţin ruşinată, mi-a spus că nu ştie. Am plecat mai departe aşa cum copii se duc de-a lungul bordurii fascinaţi şi îngroziţi deopotrivă să nu cadă în prăpastia închipuită din beton. Puţin mai departe am văzut poştaşul. Cu bicicleta lui amenajată anume pentru a transporta scrisori de drasgoste şi de moarte lumii întregi. El ne-a privit străin şi, fără nicio ruşine, ne-a dat răspunsul pe care, în niciun chip, nu îl aşteptam:
- Nu ştiu!
De la întâlnirea asta ne-am adus aminte că ne aflăm într-o lume în care totul e la voia întrebărilor fără răspuns, a năucelii şi-a neputinţei. Ne-am întors în direcţia de unde am plecat. Femeia înaltă şi blondă pe care am recunoscut-o (o mai tânără colegă din anii studenţiei) venind spre noi întâmplător, ne-a spus şi ea, ca toţi ceilalţi, că nu ştie. Am mers câţiva paşi împreună. Îndeajuns ca ea să-şi povestească, cu mare economie de mijloace, destinul suferinţei:
- Tata e în ultima fază. Cancer. Are 59 de ani. Mama a murit cu trei ani în urmă. Tot de cancer. Eu am rămas să ţin în spate familia. Doi bunici şi sora mea de 16 ani. Sunt resemnată.
Am lăsat-o în drum, cu suferinţa ei infinit mai mare decât spectacolul oferit de chinezi lumii întregi la Olimpiada de la Beijing. Deşi trecusem de vreo două ori pe acolo acum am reuşit să vedem. Pe o pancartă albastră, cu litere mari, albe, la parterul unei case cochete, stătea scris: Secţia Bibliotecii Judeţene, împrumuturi pentru adulţi.
Părea că tocmai suferinţa ei ne ajutase să găsim locul. Am intrat. Poarta de fier nu a scârţâit. Curtea era acoperită cu o viţă de vie aflată tocmai în pârg. Ea mi-a arătat strugurii căzând în aer. Grei. Vineţi. Ca nişte morţi în miniatură.
- Intră tu.
I-am spus. Şi, fără să mă întrebe de ce, a intrat. În capătul curţii se aflau două bănci. M-am pus pe una, cu picioarele sub mine, şi am scos din geantă romanul pe care îl aveam în curs de citire. Pamuk. „Cartea neagră”. Cuvintele scrise se rostogoleau în mintea mea precum mingea din copilărie în praful străzii aflată tocmai la câteva străzi distanţă. Pamuk mă luase de mână conducându-mă spre rafturile bibliotecilor lui subiective. Ea întârzia nespus de mult. În fapt nu era cine ştie ce efort. Trebuia să-şi procure: „Istoria Romantismului” de Theophile Gautier şi „Realismul” de Guy Larroux. Două tratate traduse dubios, cu formulările lor criptice şi greoaie precum destinul bătrâneţii cartierului ce se simţea în aer ca fiind cea mai inutilă pagină din destinul aglomerat al întâmplărilor zilei. A ieşit din hăul bibliotecii atât cât să mă asigure că nu a fost răpită de cine ştie ce personaj din, poate, „O mie şi una de nopţi”. Am rămas cu picioarele amorţite sub mine şi cu aroma strugurilor ajunsă în nări cu ajutorul unor rafale calde de vânt. Nu mi-a căzut pe limbă niciun bob. Doar Pamuk mă trăgea de mânecile sufletului să îmi dezvăluie, în sfârşit!, sensul existenţei umane. Ea a apărut cu tratatele alea sub braţ şi mi-a surâs atât de nu ştiu cum încât am închis cartea şi totodată perspectiva de a afla de ce şi pentru ce suntem. Pamuk a strigat odată. Dar l-am ignorat. În podul palmei mi s-a aşezat mâna ei. Tremura. Târziu a reuşit să îmi spună:
- Am găsit strada. E la fel ca celelate. Foarte veche. Haide să plecăm de aici.
Paşii ni s-au făcut mari. Mergeam cu picioroange. Pustiul locului a vrut să ne prindă din urmă dar, fără nicio concesie, am urcat în autobuzul 42. Şi Biblioteca Judeţeană, cartierul bătrânilor, cancerul atât de răspândit în oameni, capodopera lui Pamuk, caraghioasele tratate despre Romantism şi Realism, până şi noi înşine, au rămas în urmă.