TeXTe

Mă vedeţi citind. Scriind. Plimbându-mă singur. Nu mă dau cu maşina, proprietate personală, cu peste 100 de km|h de-a lungul oraşului. Nu ascult manele. Nu mă uit la emisiuni TV în care vedetele, cu gura până la urechi, furnizează reţeta succesului. Nu chefuiesc în cluburi de noapte căutând senzaţii tari. Nu mă îmbrac la modă. Nu vizionez emisiunile care provoacă râsul în grup. Nu doresc să obţin vreo funcţie în societatea de consum. Nu am muşchi umflaţi sintetic. Nu vorbesc în jargon şi nici cu voce tare la telefonul mobil în mijloace de transport în comun. Am ochelari cu rame groase. Nu doresc să intru în niciun partid. Iubesc o femeie fără să mă gândesc la nicio moştenire. Din pricina acestor slăbiciuni aţi început să îmi puneţi etichete. Sunt când urât şi ratat. Când leneş şi suspect. Când bolnav şi de arătat cu degetul. Iar voi: frumoşi, buni, curajoşi, puternici, responsabili, care reprezentaţi (cu sentimentul datoriei) majoritatea, cu trupurile voastre zvelte şi sănătoase vă trăiţi, aşa cum vi se cuvine, raliurile de-a lungul oraşului. Ascultaţi cu exaltare manelele şi emisiunile care provoacă râsul în grup. Vă luaţi în serios funcţiile şi conjuraţiile. Vă umflaţi muşchii moştenind mereu, de la voi înşivă, amarul destin al nimicniciei.

"Nu călătoreşti ca să te ornezi cu exotisme şi istorioare ca un brad de Crăciun, ci pentru ca drumul să te cureţe, să te frămînte, să te stoarcă, pînă ajungi ca acele prosoape tocite de spălări repetate, pe care le primeşti, împreună cu o coajă de săpun, în bordeluri. Departe de alibiurile sau blestemele de acasă, ceea ce vezi în fiecare balot soios, tăbărcit prin sălile de aşteptare ticsite, pe micile peroane de gară toropite de căldură şi mizerie, e propriul tău sicriu. Fără această detaşare, fără această transparenţă, cum poţi spera să-i faci pe alţii să vadă ce ai văzut tu? Înainte să scoţi un cuvînt, trebuie să devii umbră, ecou, boare, musafir tăcut în locul cel mai umil de la masă."

Avea o voce groasă care se auzea încet şi constant ca şi cum ar fi îngiţit un radio la care se transmiteau ştirile. Locuia singur într-o cameră părăsită şi se obişnuise să nu aibă nevoie de interlocutori.Mie nu-mi plăcea să vorbesc. L-am întîlnit la un colţ de stradă şi îl însoţeam. Era bătrîn, şi a murit. De atunci mă găsiţi pe stradă, mă auziţi vorbind singur, încet şi constant parcă aş fi înghiţit un radio...

La prînz neliniştea mă scoate afară din casă. Parcă nu aş pleca. Mi se pare ca ratez ceva, că dacă aş mai sta puţin mi-ar veni acel gînd care se munceşte în mine de atîta timp şi care e întrerupt întotdeauna de plictiseală, de somn, de nevoia de a iesi si a ma îmbăta. Aici e o problemă de atenţie si de respiratie pentru că fiecare exista doar atîta timp cît poate să-şi ţină respiraţia. Plec si trag usa dupa mine cu sentimentul ca totul este hotarit de absenta pe care o las in urma. M-aş putea uita pe gaura cheii, dar nu o fac: mi-e ruşine.

"O zi , care să nu fie nimic altceva decît o simplă durată de douazeci şi patru de ore, nu-i de tolerat. Ci trebuie să fie o lungă plăcere aproape insuportabilă o zi, un coit prelungit, asta trebuie să fie o zi, fie că vrei fie că nu."

"La fel ca oaia care, întinsă pe jos, pe pajişte, îşi dă sufletul şi mai paşte cîte-o gură de iarbă, cei mai mulţi dintre oameni nu mor decît în ultima clipă. Alţii încep să o facă înainte cu doăzeci de ani, uneori chiar mai mult. Ei sunt nefericiţii pămîntului."

"Dar de vreme ce bolnavul poate sta când pe o parte când pe alta la el în pat , avem şi noi dreptul în viaţa de toate zilele să ne răsturnăm de pe o rână pe alta , asta-i tot ce putem face , tot ce s-a găsit să ne apărăm împotriva Sorţii. Nu trebuie să nădăjduieşti a-ţi lăsa nefericirea nicăieri pe drum. E ca o femeie groaznic de urâtă Nefericirea, şi cu care te-ai fi însurat. Poate că tot mai bine e , la urma urmei, s-o iubeşti un pic decît să te vlăguieşti snopind-o-n bataie toata viata. De vreme ce nu-i poţi face de petrecanie."

Vorbe înghiţite şi scuipate de o mie de ori
Pizde lărgite de o mie de pule
Femei obosite de o mie de priviri

Din încîlceala vieţii deznod doar fire scurte. Încerc să le pun cap la cap pentru a-mi construi frînghia evadării. Daca as trage un fir mai lung imediat aş fi jos.


M-a trezit tavanul mansardei de care m-am izbit încercînd să ies dintr-un vis în care omorâsem pe cineva şi mă temeam că sunt urmărit. M-am împleticit năuc spre baie încercând să resuscitez o minimă poftă de viaţă. Am luat apoi baioneta, mi-am întins nişte vaselină pe pâine şi am sărit în stradă.

Maria era o fată cuminte. Vorbea puţin măsurându-şi cuvintele aşa cum pruncii încearcă să-şi măsoare umbra. Simplitatea ei părea când expresia celei mai rafinate maturităţi, când preludiul unei indignări nejustificate. Surâdea rar şi selectiv. Dăruia câte un surâs doar cuvintelor cu o anume rezonanţă. Tocmai terminase liceul. Apăruse la bal îmbrăcată aidoma Cenuşăresei: o rochie croită anume din cele mai bune visuri despre eleganţă şi frumuseţe. În costumaţia asta părea uşor stânjenită. Între ea şi generaţia din care făcea parte se afla un abis. Unul sufletesc. Ieşită din poveste, plină de tăceri cărora nu le puteai descifra înţelesurile, Maria nu avea nicio vârstă. Să fie din pricina tinereţii ce se cuibărise în tăcerile ei făcându-şi de cap în cea mai mare taină? Ori ascundea un anume secret despre cum poţi ocoli foamea timpului de oameni?
În sfârşit, după câţiva paşi petrecuţi alături, am întrebat-o: ce dorinţă aprigă ai în viaţa asta? Deloc surprinsă, ieşind din misterul femeii, cu naturaleţe şi mare siguranţă, dar mai cu seamă pe un ton uluitor de firesc, îmi răspunde: să nasc doi copii. Să plec în Rusia şi să-i fac patinatori de perfomanţă.
Dorinţa ei avea aşa forţă că mă amuţise. Nu mai auzisem o dorinţă asemănătoare. Nu semăna cu nimic din ce generaţia ei vehicula cu suficienţă şi ieftinitate.
Îi vedeam pruncii făcând grozave piruete acolo, în ţara patinajului artistic. Târziu a surâs. De data asta nu la adresa unui cuvânt. Ci a viitorului.
Am să scriu o mică povestioară despre dorinţa ta. I-am promis la despărţire. S-a întors cu gesturi măsurate, în rochia ei ce părea făcută acum din întuneric şi, precum un copil ce tocmai a reuşit să-şi măsoare umbra, m-a rugat politicos: să nu uitaţi.

a fi este a privi
iar eu
sunt flegma aruncată
din vîrful limbii pe mijlocul străzii
iar asta
e poezie
bă

- Ne-a dăruit totul.
Puţinele cuvinte ale tatălui meu se pierduseră în aer precum o aromă de frunze proaspăt cazute. Prima zi a penultimei luni din an se umpluse dintr-o dată cu resturile de vânt din zilele trecute şi nimeni de pe lume nu mai puea spune că se află într-un loc sigur. Pe marginea mormântului proaspăt al bunicii mele şi deopotrivă al mamei tatălui meu, am reuşit să întreb:
- Ce anume ne-a dăruit?
- E simplu: că am ajuns în viaţă fără să ştim şi că plecăm din ea la fel, că putem iubi şi pierde, că avem conştiinţa de sine şi totodată singurătatea sinelui, că putem gândi şi vedea Frumosul...
- Oare este El, cel la care ne gândim cu toţii şi atunci când iubim, şi atunci când pierdem, şi atunci când murim?
- Da.
Era inutil să îi spun numele pe care lumea îl folosea în mod obişnuit. Mai cu seamă în astfel de ocazii. M-am uitat în jurul meu. Cruci mai mici, mai mari, oameni aprinzând lumânări, flori de toate culorile, pământul căzut în cofrajul mormintelor ca o hernie operată la timp ori umflat ca o burtă de bere, chipuri de toate vârstele mişunând printre cruci ca şi cum îşi căutau, prin audceri aminte, adevărata casă, cerul foarte jos, atingând cu mâinile lui invizibile pe fiecare dintre noi. Tăcerea tatălui meu fusese întreruptă de vocea mamei:
- Aici e locul ideal. Lângă mormântul bătrânei e o plamă de pământ liber. Numai bun pentru noi doi. Trebuie să îl cumpărăm. Repede.
Mama vorbea ca un mort neserios ce părăsise pentru o clipă moartea tocmai pentru a-şi închiria închipuitul loc al aşa-zisei odihne veşnice.
Nu ştiu de ce, poate din vechiul reflex al caraghioasei intuiţii că văd adevărul, am asigurat-o că nu aici, în pământ, ne este adevărata casă. Dar nu am putut să o asigur unde anume este. M-a privit sceptic şi mi-a spus că trebuie să mai cresc puţin. Tata contiuna să stea pe marginea mormântului proaspăt al mamei sale cu o mână pe cruce şi cu cealaltă pe genunchi.
- Simţiţi mirosul? De la ei vine. Haideţi să plecăm.
Ne-am reîntors. Darurile despre care tata tocmai îmi vorbise le simţeam adevărate şi, pentru o clipă, vii şi morţii păreau să însemne acelaşi lucru.