TeXTe

Dănuţ Florescu fusese înscris de curând în clasa a VII-a B a gimnaziului „Sfânta Maria”. Învăţase la şcoala din satul natal până atunci, dar părinţii lui îşi găsiseră de lucru la oraş iar el trebui să-i urmeze. Era un băiat plăpând, tăcut, confiscat de o timiditate bolnăvicioasă, aflată la limita crispării. În gesturile lui stângace şi în puţinele cuvinte pe care le rostea nu puteai găsi nici una din stridenţele cu care debutează de obicei adolescenţa. Dimpotrivă, totul în fiinţa lui era estompat, şters, atenuat. Privindu-l mai atent – deşi la drept vorbind nu aveai nici un motiv să o faci – îţi lăsa impresia că trăieşte într-o altă lume, complet străină celorlalţi.
Primul trimestru era pe sfârşite. Tezele fuseseră trecute în catalog, mediile erau încheiate la mai toate materiile, orele se desfăşurau într-o atmosferă destinsă, sărbătorească. Se apropia vacanţa de iarnă şi, o dată cu ea, Crăciunul.
Doamna Pocol, profesoara de muzică, trase adânc aer în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o probă olimpică, apoi se lansă în prima strofă a unui vechi colind românesc. Vocea ei de mezzo, neobişnuit de delicată şi de clară, contrasta cu masivitatea vălurită a trupului care o adăpostea. Era ca un firicel de apă care tâşnise prin spărtura unui imens baraj.
- E un colind de la mine din zonă, le zise cu mândrie elevilor, îndemnându-i şi pe ei să cânte.
La început, glasurile elevilor rămâneau mereu în urmă, tatonând linia melodică, pipăind-o parcă, încercând să-i determine ritmul şi ondulaţia cam în acelaşi fel în care un melc încearcă să contureze, cu antenele lui fragile, forma obstacolului întâlnit în cale. După mai multe poticneli, colindul începu să se închege şi să plutească domol prin aerul cald al sălii de clasă. Ochii doamnei Pocol, de obicei mici şi inexpresivi, se lărgiseră acum, radiind o lumină vie, candidă, pe razele căreia privirea reuşea să evadeze din închisoarea de grăsime a chipului.
Singurul care nu cânta era Dănuţ. „Tu nu ai voce”, îi spusese profesoara prima dată când îl auzi. Şi totuşi, în ciuda acestei infirmităţi evidente, doamna Pocol ţinea cu tot dinadinsul ca şi Dănuţ să cânte. Era o socialistă a cetăţii sunetelor. Nu putea admite că printre fiinţele omeneşti există una a cărei voce să nu-şi găsească locul în marea orgă universală. Dănuţ se supuse, dar văzând mutrele acre pe care le făcea doamna Pocol atunci când el falsa (iar asta se întâmpla mai mereu), decise să cânte din ce în ce mai încet, până când vocea lui devenise inaudibilă în corul celorlalte şi tot ce mai rămăsese din ea era o mişcare în gol a buzelor. La drept vorbind, Dănuţ nu suferise niciodată din pricina acestui exil. Dimpotrivă, detaşarea de ceilalţi îi dădea o anumită satisfacţie, un vag sentiment de superioritate. I se părea că astfel, observând totul din afară, el era singurul care rămânea „serios”.
De data asta însă, spre nedumerirea lui, Dănuţ şi-ar fi dorit să cânte. Ceva din seninătatea odihnitoare a colindului i se răsfrânse în suflet, ca o chemare venită de pe tărâmul curat şi pentru totdeauna pierdut al copilăriei. Îşi revăzu bunicii, casa în care se născuse, bucătăria mică, mirosind ameţitor a colaci, podul cu lăzi vechi, atelierul de croitorie al unchiului, uliţa curbată larg către bisericuţa de pe deal, cei doi salcâmi bătrâni din faţa grădinii, cu coaja aspră şi zbârcită, derdeluşul de la marginea satului, unde un cneaz medieval îngropase o comoară încă nedescoperită. Toate îi reveniră în minte cu o precizie dureroasă, până la ultimul detaliu, până la forma pe care o avea clanţa uşii de la verandă, până la nuanţa de roşu în care era vopsit butoiul din grădină în care se ţinea apă pentru udat legumele, până la mirosul aspru, ierbos, pe care îl răspândea surtucul de lână al străbunicului. Toate se conservaseră perfect în bulgărele de ambră al memoriei şi se reflectau acum în oglinda curată a colindului.
Şi totuşi, Dănuţ nu cântă. Se închise în muţenia lui cu o îndârjire răutăcioasă, care îl umplu de mirare şi de spaimă. Ştia că, dacă ar fi cântat, glasul lui s-ar fi împletit firesc cu celelalte, măcar azi, măcar în acest rând; că puterea amintirilor l-ar fi strecurat dincolo de gratiile rigide ale corzilor lui vocale. Azi ar fi cântat cu o voce mai mare decât aceea a fiinţei lui de carne, o voce venită din lumina imaculată a copilăriei. Dar tocmai de acea voce îi era teamă, de puterea ei nimicitoare. Ştia că, o dată ce o va auzi, tot edificiul solitudinii lui orgolioase s-ar fi năruit, iar el ar fi rămas lipsit de apărare în faţa nostalgiei. Şi mai ştia că, atunci când colindul ar fi luat sfârşit, când bucuria regăsirii copilăriei s-ar fi stins în trena ultimei note, întoarcerea la viaţa searbădă de zi cu zi i-ar fi părut insuportabilă.
- Dănuţ, tu de ce nu cânţi?
Glasul doamnei Pocol se prăvăli ca un meteorit prin aerul clasei, sfârtecând brutal reveria festivă a colindătorilor. Era glasul arţăgos şi strident al unei precupeţe. Ochii îşi pierduseră şi ei dilatarea hipnotică, redevenind mici, vulgari, sfredelitori. Îl priveau pe Dănuţ cu un fel de stupoare apocaliptică. Pentru doamna Pocol, faptul că unul dintre elevi nu cânta era un afront adus armoniei universale, ceva la fel de stânjenitor şi de oribil ca un coş apărut subit pe nasul unei mirese.
- Te-am întrebat de ce nu cânţi, repetă doamna Pocol.
Câteva clipe, Dănuţ o privi buimac. Apoi înţelese că, furat de gânduri, uitase să-şi mai mişte buzele în gol.
- Doamna profesoară, zise el, cu o voce cât mai stinsă, nu mă simt prea bine. Vă rog să îmi daţi voie să merg la toaletă.
Doamna Pocol îşi lăsă capul uşor pe spate, uitându-se la Dănuţ cu oboseala unui scepticism rutinat, îndelung şlefuit de minciunile a mii şi mii de elevi. E drept că, în ciuda lipsei oricărei aptitudini pentru muzică, Dănuţ era un elev bun, care nu îi făcuse vreo problemă până acum. Dar nu poţi ştii niciodată. Se mai încrezuse şi altădată în elevi „buni”, care se dovediră a fi nişte pramatii. Îşi cereau voie la toaletă şi ieşeau în curte să fumeze. Sau se încăierau cu alţi elevi. Sau jucau fotbal şi spărgeau vreun geam de la laboratorul de chimie.
- Bine, zise doamna Pocol până la urmă, oftând vag, acceptând să înfrunte încă o dată primejdia de a fi înşelată. Dar să te întorci repede. Altfel te trec absent!
Ca şi cum nu ar fi auzit somaţia, Dănuţ înaintă fără grabă printre şirurile de bănci, păşind egal, neutru, somnambulic.
Când închise uşa în spatele lui avu o uşoară tresărire. Coridorul era pustiu, cufundat într-o lumină gălbuie, palidă. Platanii mari din curtea şcolii umpleau cu solemnitatea lor tristă dreptunghiul ferestrelor.
Toaleta băieţilor se afla la celălalt capăt al coridorului. Nu avea nici un motiv să meargă acolo. Se gândi să mai rămână câteva clipe lângă ferestre, apoi să intre înapoi în clasă.
„Aş putea totuşi să mă spăl pe faţă”, îşi zise Dănuţ, pornind către toaletă. Perspectiva de a merge până acolo şi de a se spăla pe faţă îl făcea să se simtă mai puţin vinovat pentru minciuna pe care i-o spusese doamnei Pocol. Şi apoi, poate că nici nu era minciună. Poate că îi era într-adevăr rău, doar că într-un mod mai subtil decât atunci când îţi curge nasul sau îţi ies bube pe corp.
Ajunse. Degetele lui subţiri bâjbâiră după întrerupător. Neonul pâlpâi de câteva ori indecis, apoi lumina se smulse din pieliţa lui tubulară şi uplu încăperea cu o pastă alburie. Baia mirosea puternic a clor şi a cârpe umede, murdare. Dănuţ se îndreptă spre chiuvetă. Deasupra ei, atârnând strâmb, se deschidea ochiul ciobit şi inert al unei oglinzi. Dănuţ se privi fugar, indiferent. În lumina făinoasă a băii, chipul lui avea o paloare aproape morbidă. Era chipul uscat al unui spectru.
Răsuci robinetul de apă rece. Câteva momente, apa avu culoarea laptelui cu cacao, apoi se limpezi. După ce se spălă pe faţă, Dănuţ îşi mişcă mâinile în aer ca să le usuce. Zâmbi, amuzat de gesticulaţia lui caraghioasă, de dirijor fără orchestră. Vru să se întoarcă în clasă dar se opri. „Dacă tot sunt aici...”, îşi zise, intrând în una dintre cabinele cu W.C. Erau trei cabine, făcute din rumeguş presat, vopsite într-un cafeniu deprimant, cazon. Încuietorile uşilor fuseseră smulse de mult (ca de altfel şi în toaleta fetelor, care nu mergeau acolo decât în grupuri, ca să aibă cine să „le ţină uşa”), şi nimeni nu-şi bătea capul să le înlocuiască. Oricum ar fi dispărut iarăşi a doua zi. Peretele de faianţă din spatele W.C.-ului era mâzgălit cu mesaje obscene şi numere de telefon.
Nu apucă să îşi descheie primul nasture de la pantaloni când cineva izbi puternic uşa cabinei. Dănuţ tresări speriat, răsucindu-se brusc, apoi încremeni. Împlântat în chenarul uşii, rânjind uleios din colţul buzelor, fixându-l cu nişte ochi bulbucaţi, batracieni, era Giani, stareţul necontestat al derbedeilor şcolii.
- Ce cauţi aici, bă mormolocule, şuieră Giani printre dinţi, tu nu ştii că ăsta-i veceu’ meu?
Dănuţ îşi simţi capul greu, atât de greu că nu mai putea să şi-l ţină drept. Gâtul i se încovoie ca o crenguţă de alun în vârful căreia lipeşti o bilă uriaşă de lut umed.
- N-am ştiut, Giani, iartă-mă, n-am ştiut că-i al tău. O să mă mut dincolo. Uite, nici nu l-am folosit.
- Ce-mi pasă dacă l-ai folosit sau nu?! Ai intrat aici. E destul. Taxa de intrare e cinci lei.
Dănuţ rămase cu ochii pironiţi în podea. Ştia că n-are nici un ban la el, şi totuşi începu să se scotocească febril prin buzunare.
- Hai bă fraiere, mai repede, se precipită Giani. Hai că vine pauza, nu pot sta toată ziua după tine.
Tot ce găsi Dănuţ în buzunare fură două bomboane cu lapte şi o batistă mare, albă, împăturită cu grijă. I le întinse lui Giani cu o mână tremurândă.
- Tu-ţi baţi joc de mine? se răsti Giani. Ce-i cu astea?
- Asta-i tot ce am, îndrăzni Dănuţ, reuşind să-şi dezlipească ochii de cimentul podelei.
Înfuriat, Giani îl lovi peste mână. Cele două bomboane se izbiră de pereţii cabinei. Batista zbură spre tavan, se despături în aer şi ateriză încet în bolul alb al closetului.
- Te-nvăţ eu minte, sărăntocu’ dracului, să mai foloseşti veceu’ altuia!
Dănuţ începu să scâncească. Ochii i se împânziră de lacrimi.
- Lasă-mă Giani, te rog, lasă-mă să plec!...
- Ce te smiorcăi ca o fetiţă, eşti poponar sau ceva? Da, bă, cum de nu mi-am dat seama?! Eşti un nenorocit de poponar, asta eşti. Ştii ce fac eu cu poponarii, bă? Nu-ţi fie frică, nu-i bat. Mă piş pe ei, bă, mă piş pe ei!
Giani se desfăcu la şliţ. Un jet puternic de urină roşiatică ţâşni către Dănuţ. Dănuţ sări înapoi dar jetul îl ajunse, pătrunzându-i prin stofa subţire a pantalonilor şi umezindu-i pulpa dreaptă. Se cutremură de scârbă. Giani râdea isteric, încercând să-şi dirijeze către ţintă jetul de urină.
Ca şi cum scârba i-ar fi dat puteri nebănuite, Dănuţ se năpusti asupra lui Giani, lovindu-l cu capul în piept. Giani se clătină câteva clipe, năucit de lovitură, apoi se prăbuşi pe spate pe podeaua băii. Se auzi un pocnet sec când capul i se lovi de sita canalului de scurgere. Urina continua să-i picure, leneş, pe coapsele negricioase. Rămase nemişcat, cu ochii larg deschişi şi mâinile răşchirate.
Dănuţ alergă afară din baie. Tremura. Simţea că se sufocă. Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi privi în jur. Coridorul era la fel de întunecat şi de pustiu ca şi înainte. O luă în jos pe scări, încercând să-şi ascundă tulburarea. Elevii de serviciu care stăteau la primul etaj, lângă uşa cancelariei, nu îl luară în seamă. Pauza era aproape. Ieşi în curtea şcolii.
Aerul era uscat şi rece. Respiră adânc, lacom. Cracul drept al pantalonului îi stătea lipit de piele în locul unde urinase Giani. Ar fi vrut să-şi dezbrace pantalonii şi să-i arunce undeva, într-un foc mare. Ar fi vrut să-şi jupoaie pielea şi s-o arunce în acelaşi foc. Pielea lui întinată, mânjită cu urină, pe care n-o va mai putea curăţa nimic, niciodată.
Se auzi soneria care anunţa începutul pauzei. Curând, curtea avea să se umple cu elevi, cu rumoare, cu jocuri, cu veselie, cu poveşti, cu viaţă. Simţea că nu mai poate rămâne acolo dar nu ştia unde să se ducă, de parcă toate locurile lumii îi deveniră brusc inaccesibile. Privi cerul. De zile întregi se chinuia să ningă. Cerul acela sterp de deasupra oraşului, cu norii lui zdrenţăroşi şi diformi, era singurul lui refugiu.
În acest timp, undeva la etajul al treilea al gimnaziului „Sfânta Maria”, un trup zăcea inert pe podeaua de ciment din toaleta băieţilor.
La acelaşi etaj, în sala clasei aVII-a B, doamna Pocol Maria, profesoara de muzică, deschidea catalogul cu un oftat descumpănit şi trecea o absenţă nemotivată în dreptul elevului Florescu Daniel.

E frig. Iar ai băut prea mult, prietene. Şi iar nu ai bilet de troleibuz. Trebuie să te întorci acasă pe jos. Ciorile dorm înşirate pe firele de înaltă tensiune. Frunzele se gândesc la toamnă şi cad. Semafoarele expectorează timp colorat. Statuia poetului naţional, cu creştetul albit de găinaţ, compune în tăcere o epopee golumbofobă. În faţa catedralei oamenii stau la coadă. Se dă Dumnezeu la promoţie. În curând se vor împinge, îşi vor da coate, se vor călca în picioare ca să ajungă primii la raionul cu mititei din carne de înger. Se aude o ambulanţă. Disperarea ei gălăgioasă se dilată obscen peste epiderma de asfalt a oraşului. Privirea ţi se plimbă leneş pe deasupra lucrurilor, obosită de o sterilă înţelegere. Toate sunt aşa cum ar trebui să fie, însalivate într-o veşnicie lubrică şi flască. O amintire vagă te tulbură. Ceva proaspăt şi totuşi ameţitor de vechi. A, da, un fleac: azi ţi-a fost dat să vezi cum femeia pe care o iubeşti e îmbrăţişată şi sărutată de un altul. Ai văzut asta din întâmplare, tocmai când te îndreptai spre barul tău preferat, şi dintr-o dată ochii tăi au fost străpunşi de splendoarea nimicniciei universale. Cineva, altcineva decât tine, o săruta pe fata visurilor tale, şi asta era minunat, minunat ca o minge roşie în mâna unui copil, minunat ca orice lucru simplu care stăruie îndeajuns de mult în irelevanţa naturii sale. Ai înţeles că totul e pierdut, că ţi-a fost refuzată ultima şansă de a fi nefericit. Dintr-o dată, viaţa s-a îndepărtat de tine, ţi-a făcut acest dar neaşteptat. Da, prietene, de-acum eşti liber să exişti pentru nimicul din tine, să schimbi zi de zi scutecele melancoliilor tale incontinente. Zău, ai devenit brusc, fără nici un merit, la fel de grandios şi de inutil ca o planetă. Nici nu am nevoie de o imaginaţie prea bogată ca să-mi închipui cum va decurge viaţa ta de azi înainte. Vei sta pe canapea, amorf, placid, vei citi literatură de calitate, romane groase, cu paginile reci mirosind a rumeguş presat, a buruieni strivite, a săpun de casă, a coajă de nuc; din când în când vei lăsa cartea jos şi îţi vei aminti de copilărie, de vârsta când nu trebuia să faci nici un efort pentru a fi, apoi te vei ruşina de nostalgia ta, ţi se va face silă de acest rapel în tine însuţi, de acest plonjon în preistoria fiinţei tale, în fericirea netedă şi transparentă a trupului tău firav de androgin. Atunci vei simţi nevoia să te întorci la trupul tău de acum, la trupul tău masiv, răscolit de dorinţe şi spaime, la ochii uscaţi, la fruntea lucioasă ca ţiţeiul, la nasul cârn ca în exemplele lui Aristot, la mâinile tremurânde, cu degete îngălbenite de nicotină, la burta umflată cu bere, la picioarele transpirate, la penisul erect, îmbăloşat de fantasma eternei despicături, la tot ceea ce te chinuie şi te face concret. Poate că nici nu există vreo altă salvare pentru cineva care a înţeles că frumuseţea e cumplită, decât să se refugieze în cocina caldă a trupului său, să se ascundă acolo ca într-un sanctuar al degradării, să-şi facă scut din carne şi din oase, din unghii şi din păr, din sânge şi din limfă, din spermă, din urină, din puroi, din fiere. Dar până mâine, scumpul meu prieten, mai ai o noapte de trecut: o noapte în care îţi vei aşeza palmele sub tâmpla dreaptă şi vei adormi în aerul fetid şi familiar al singurătăţii tale jegoase. În somn, limba ţi se va lungi atât de mult încât vei putea să-ţi cureţi cu ea pleoapele, să lingi de pe ele lăturile viselor. Iar mâine te vei trezi mahmur şi excitat, ca în toate dimineţile de luni, vei bea un litru de apă direct din sticlă, te vei spăla tacticos pe dinţi, te vei masturba cu o febrilitate plictisită, mecanică, năucă, ejaculând în closet, stupefiat de materialitatea nepăsătoare a gurii de porţelan care îţi înghite sămânţa, te vei întoarce în camera ta, în vechea ta celulă, vei deschide fereastra şi vei trage adânc aerul rece în piept, bucurându-te de furnicăturile din plămâni şi de rafalele scurte de tuse care îţi vor scutura carnea amorţită. Soarele va semăna cu o gaură de glonte. Cerul va geme prelung, ca un împuşcat în burtă. Oamenii se vor grăbi la servici, iar eu voi fi printre ei. Mă vei vedea de la fereastra ta, fără să mă recunoşi. În timp ce eu mă voi îmbulzi în troleibuz, căci, spre deosebire de tine, nu uit niciodată să-mi cumpăr bilet, tu te vei apuca de scris. Da, vei scrie, dar cuvintele tale nu vor putea păcăli iremediabilul. Ştii asta, nu?

Lumina indecisă a zorilor, în care ţipetele mierlei scapără scîntei, s-a închegat de mult sub forma clădirilor şi a vuietului străzii.
Zăpada căzută peste noapte s-a topit de tot. Apa picură din streşini iar lumina soarelui te-ar putea face să crezi că e o seară de început de primăvară, nu o după-amiază de iarnă. Gurile ferestrelor deschise emană un aer stătut de convalescent.
Dar cine se joacă cu astfel de gînduri?
Trecătorii fie nu observă schimbarea vremii, fie o ignoră în folosul unor preocupări mai serioase, fie o înregistrează periferic şi nu îşi bat capul să descopere cauza subitei lor bune-dispoziţii, fie o consumă social, întîmpinîndu-se cu : “Ce vreme frumoasă e azi!” sau “Bine că s-a încălzit.”.
Poate doar vreun tînăr, prelingîndu-se ca o umbră peste tencuiala căzută a zidurilor, peste ornamentele desuete ale caselor vechi, prin găurile dintre cărămizi, cu perceptia primenită de atîta stat în casă cu nasul în cărţi, îşi permite să scoată această zi din calendar şi să o cerceteze ca pe un eveniment al propriei sensibilităţi.
Se va trezi şi el pînă la urmă în faţa unei uşi albe, numerotate, în care va trebui să bată timid. O voce autoritară îl va chema înuntru.I se va da un formular în care va completa, stînd puţin pe gînduri, numele, prenumele, adresa şi data...2 decembrie.

Lupo

1.
Porniseră dimineaţa devreme. Întunericul nu se zvântase încă de tot. Pe alocuri, cerul era presărat cu pete de un albastru dens. Ultimele stele se refugiaseră acolo, iar acum pâlpâiau anemic, cu luciri jalnice, deznădăjduite. Din vale, de deasupra râului, se ridica lent o ceaţă vâscoasă, murdară. Se prelingea pe iarba înaltă a colinelor, apoi, filtrată îndelung de pădurile de brad, lua cu asalt stâncile abrupte ale munţilor din depărtare.
Cei trei băieţi făcuseră deja mare parte din drum când se auzi sirena de la fabrica de cherestea. Şuieratul ei prelung şi ascuţit sfâşie ca o gheară de urs aerul răcoros al zorilor. Auzindu-l, încremeniră toţi ca la o comandă. Cel mai mare dintre ei, un flăcău de vreo şaptesprezece ani, înalt, slab, cu pielea arsă de soare, se aşeză liniştit pe un bolovan de la marginea drumului. Îşi dădu jos de pe umărul drept geanta veche, jerpelită, din care se iţeau vergelele strânse ale câtorva undiţe. Apoi se scotoci în buzunarul de la piept al hainei şi scoase un pachet de ţigări. Lovi de câteva ori fundul pachetului cu degetul arătător, până când o ţigară ieşi din rândul celorlalte. O apucă delicat, cu o grijă studiată, anticipând plăcerea primului fum. Ceilalţi doi, nişte copilandri încă, îl priveau atenţi, fascinaţi de acest ritual al bărbăţiei.
- Nu-mi place să fumez în timp ce merg, zise tânărul, contemplând cu nedisimulată încântare cum fumul albastru se risipeşte în aer. Nu, domnule, deloc nu-mi place, întări el, pe un ton grav, ca şi cum s-ar fi adresat unei societăţi selecte, ignorându-i complet pe însoţitorii lui reali.
- Da’ de ce, Grişa? întrebă unul dintre ei, aşezându-i-se alături, sperând să fure astfel un strop din fumul dulceag.
- Cum de ce? se prefăcu Grişa mirat. Păi atunci nu scoţi nici un folos din ţigară. Ţigara e făcută ca să stai şi să te uiţi la lucruri. Să vezi ce-i cu ele. Să le cumpăneşti. Dacă te tot flenduri de colo până colo în timp ce fumezi, înseamnă că doar bagi fum în tine şi-l dai afară pe nări ca un bivol înfierbântat.
Al treilea băiat rămase în picioare. Îţi puteai da seama îndată că e frate geamăn cu cel care se aşezase lângă Grişa. Aveau amândoi acelaşi păr blond, spălăcit, aceeaşi paloare a pielii, aceiaşi ochi verzi, bătând uşor înspre cenuşiu, acelaşi nas drept. Buzele le erau subţiri şi uscate, urechile mici, fruntea îngustă şi bombată în partea de sus. Din întreaga lor înfăţişare emana ceva neliniştitor, straniu, imprecis.
- Ce-o să zică unchiu’ Petre când o să ajungă acasă de la fabrică şi n-o să ne găsească? întrebă cel rămas în picioare. Ne-a rugat să nu plecăm azi nicăieri. Ne-a zis că o să plouă. Că o să vină furtună.
- Taică-miu? izbucni Grişa, enervat. A vorbit şi cu voi? A încercat să vă îmbrobodească? Are el obsesia asta că nu mai rezistă acoperişu’, că trebuie reparat imediat. I-am zis ieri seară, după ce a plecat tuşa Florica: „Mai dă-l în paştele mă-sii de acoperiş, că doar mai poate aştepta o zi, două, n-o să ne cadă în cap tocmai acum. Mâine îmi duc verii la pescuit, să vadă şi ei cum e pe la noi, să cunoască locurile, dacă tot au venit de la oraş.” Da’ vorbeşte dacă ai cu cine! El tot cu poezia lui: că peştii o să fie şi la anu’ tot acolo, că mai treceţi voi pe-aici, da’ acoperişu’ nu mai rezistă nici o ploaie. „Nu mai rezistă pe dracu’” i-o întorc eu, şi el cică „Bine, cum vrei, da’ dacă pleci mâine să nu te mai întorci acasă. Ai priceput? Dacă pleci, în casa mea nu mai ai ce să cauţi”. Auzi domnule cât pot fi unii oameni de închişi la minte!
Amintirea scenei îl scârbise vizibil. Scuipă printre dinţi, golăneşte. Aruncă ţigara cu o mişcare smucită, apoi se ridică în picioare şi porni mai departe în josul drumului, păşind grăbit, cu îndârjire. Ceilalţi, după un scurt moment de stupoare, se luară după el, alergând câţiva metri ca să-l ajungă din urmă.
- Las’ că-i trece lui supărarea, zise Grişa. Când o vedea ce de peşti îi aducem...
În stânga lor, la întretăierea a două coline, apăru în curând o fărâmă din trupul zvelt al râului. Soarele începuse să măture ceaţa de deasupra apei. Valurile mici şi argintii vibrau în jurul câtorva bolovani albi, rotunzi, masivi, presăraţi parcă la întâmplare de o mână puternică şi nevăzută.
Grişa îşi încetini mersul. Înţelese că goana lui era absurdă. Râul îl aştepta răbdător, ca întotdeauna.

2.
Ieri după-amiază, când văzu maşina soră-sii oprindu-se în faţa casei, Petre simţi imediat că ceva nu e în regulă. Oare pentru ce venise? Nu putea fi vorba de o vizită oarecare. Trecuse prea multă vreme de când el şi Florica se înstrăinară unul de altul. Nu pentru că nu s-ar fi înţeles. Pur şi simplu destinul i-a aruncat în colţuri diferite. Ea avea viaţa ei, la oraş, era mai tot timpul ocupată, fie cu slujba, fie cu creşterea celor doi gemeni, Claudiu şi Adrian. La rându-i, după ce-i murise soţia, Petre se izolase de lume, se sălbăticise, nu mai lua seama la nimic şi la nimeni. Doar faptul că avea un copil de crescut – pe atunci Grişa nu împlinise încă şase ani – îl ajutase să nu-şi piardă minţile de durere şi de furie. În acele vremuri grele, confuze, Florica îl vizitase de câteva ori, ba chiar îi propusese să-l ia pe Grişa cu ea la oraş, să-l dea la şcoală acolo. Petre însă refuzase. Prea i-ar fi fost greu să rămână singur în casa aceea mare şi rece. Apoi, după ce Florica se măritase şi avusese propriii ei copii, nu mai veni vorba despre asta niciodată.
Uşa de la stradă, neunsă, scârţâi jalnic. Ducându-şi copiii de mână, Florica intră în curte. Petre ieşi repede în întâmpinarea ei. Îşi ascunse cu greu şocul. Soră-sa era de nerecunoscut. Slăbise enorm, oasele feţei aproape că îi treceau prin pielea translucidă, cearcăne gălbui îi încercuiau ochii, tulburându-le privirea odinioară atât de curată şi de încrezătoare. O îmbrăţişă îndelung, cu grijă, temându-se parcă să nu-i frângă oasele. Apoi, presând-o uşor pe spate, într-un gest delicat ca o mângâiere, o împinse încet către casă. Ea vroi să rămână în pridvor. Era acolo o bancă veche de lemn, căreia trecerea anilor îi dăduse un lustru mai fin decât dacă ar fi fost dată cu lac.
- Îţi mai aminteşti, zise ea, cum stăteam pe banca asta când eram copii şi încercam să ghicim ce-o să fie primul om care trece pe stradă, bărbat sau femeie?
El nu-i răspunse, doar zâmbi vag.
- Ce-i cu tine, Florico? o întrebă. Nu arăţi prea bine. De ce-ai slăbit aşa?
- Nu ştiu. Zău că nu ştiu. De vreo jumătate de an tot slăbesc, nu mai pot dormi noaptea, iar dacă adorm mă trezesc imediat transpirată şi obosită de parcă aş fi tras la jug. Mi-am luat un mic concediu. Mâine mă internez în spital pentru analize.
Petre se uită lung la ea, cu nişte ochi blânzi, plini de îngrijorare. „Nu, îşi zise el, încercând să alunge un gând, asta ar fi prea mult.”
- Vreau să te rog ceva, continuă ea. Să ai grijă de copiii mei două zile. N-am cu cine să-i las. Dacă analizele nu ies bine, dacă e ceva grav, o să-l sun pe bărbatu-miu să se întoarcă din Italia. Dar azi şi mâine mi-ar prinde tare bine dacă i-aş putea lăsa aici.
- Sigur, zise Petre. În noaptea asta sunt de servici la fabrică, dar poate sta Grişa cu ei. Iar mâine nu-i nici o problemă, sunt toată ziua acasă, vreau să mă apuc să repar acoperişul. Poate mă ajută şi ei.
- Ce mai face Grişa? întrebă ea, surâzând chinuit, ca şi cum până şi asta i-ar fi cerut un efort supraomenesc.
- Ce să facă? Mai nimic. Toată ziua colindă pădurile şi dealurile, ca o jivină. Şcoala nu s-a lipit deloc de el. O să încerc să-l angajez la fabrică. Altă cale nu cred să fie.
Chiar atunci, Grişa intră pe poartă. Zâmbea cu toată gura. În mîna stângă, întinşi pe un cerc de sârmă, avea trei scobari. Privi cu mirare spre cei doi copii care, din plictiseală, începură să scormonească pământul curţii cu nişte surcele. Apoi, când îşi văzu mătuşa, alergă la ea şi o sărută zgomotos, fără să bage parcă de seamă cât era de fragilă. Florica, trezită brusc la viaţă, îşi înfipse degetele în părul lui des şi i-l ciufuli, ca şi cum ar fi fost vorba de acelaşi mic ştrengar pe care şi-l amintea ea:
- Ia zi Grişa, îl întrebă, ai grijă mâine de băieţii mei?
- Cum să n-am, tuşă Florico, răspunse imediat, vesel. O să-i iau cu mine la pescuit pe împieliţaţii ăştia.
Florica râse mulţumită, mângâindu-l pe obrazul aspru.

3.
Trecuseră două sau trei ceasuri fără să prindă nimic. Claudiu şi Adrian dădeau semne de plictiseală. Doar Grişa părea să nu-şi fi pierdut răbdarea, chiar dacă o uşoară umbră de nervozitate începea să i se aştearnă şi lui pe chip.
- Azi nu vrea să tragă, zise, aprinzându-şi o nouă ţigară.
Claudiu îşi abandonase undiţa iar acum stătea întins pe un petec de iarbă, cu o mână trecută peste ochi, ca şi cum ar fi dormit. Vorbele lui Grişa îl făcură să se ridice puţin, atât cât să vadă pluta undiţei. Era tot acolo, cimentată parcă în luciul neted al apei.
- Când am venit încoace, ai zis că locul ăsta se cheamă „la plop”, zise Claudiu, întinzându-se iarăşi pe spate. De ce-i zice aşa? Nu văd nici un plop aici.
- A fost unul, răspunse Grişa, doar că a ars cu multă vreme în urmă.
- A ars?
- Da, l-a trăznit un fulger. Cel puţin aşa zic bătrânii. Eu n-am prins vremurile alea. Asta s-a întâmplat prin anii ’50. Cică după ce a ars a mai rămas din el o bucată de trunchi şi două cioturi. De departe, arăta ca un om cu braţele retezate. Un om de cenuşă.
În locul acesta, râul se adâncea brusc, strunindu-şi curgerea în limitele sobre ale unui semicerc. Curenţi amăgitori, ascunşi, se împleteau molcom în vârtejuri largi. Malurile erau abrupte, săpate într-un pământ nisipos şi plin de pietriş. Pereţii lor înalţi păstrau, ca pe nişte răni cicatrizate, urmele viiturii din primăvara trecută. Buşteni masivi şi bucăţi tăioase de gheaţă muşcaseră atunci din lutul aspru, ca dinţii unui animal feroce, înfometat de o iarnă prea lungă. Câteva crengi se încâlciseră definitiv în pâlcurile de trestie, adunând în jurul lor resturi de buruieni şi frunze aduse de vânt, precum şi pietricele smulse de curenţi de pe fundul albiei. Se formase astfel un mic stăvilar, unde apa se rotea mai lin, susurând abia perceptibil în timp ce se strecura mai departe prin acest filtru.
Grişa se apropie tiptil de Claudiu şi îl înghionti uşor cu cotul.
- Psss!
- Ce-i? întrebă Claudiu. Plecăm?
- Vezi că ţi se mişcă pluta.
Claudiu apucă de undiţă şi, în momentul imediat următor, firul se întinse brusc, făcând vârful vergelei să se îndoaie şi să tremure.
- Ce fac? Ce fac? întrebă Claudiu, tremurând şi el din pricina agitaţiei.
În clipa următoare, firul îşi pierdu din tensiune, ajungând iarăşi la nivelul apei.
- Ce fac? întrebă iar Claudiu. A scăpat?
- Ai răbdare, nu fă nimic acum. Aşteaptă... aşteaptă... Lasă-l să muşte bine. Când o să tragă data viitoare, smuceşte undiţa în partea cealaltă şi începe să mulinezi.
Abia sfârşi Grişa de spus asta, că pluta dispăru în adâncuri iar firul se întinse către stânga, într-o diagonală perfectă. Claudiu smuci de băţul undiţei spre dreapta şi începu să mulineze. Răsuflarea îi devenise sacadată iar pe frunte îi apăruseră câţiva stropi de sudoare, mai mult de la emoţie decât de la efort. Totuşi, nici efortul nu era unul oarecare. Peştele nu dădea deloc semne că ar vrea să renunţe repede la luptă. Vârful undiţei se îndoise periculos de mult şi fiecare centimetru de fir era câştigat încet şi cu greutate. Deodată, un petec orbitor de lumină ţâşni din apă, zvârcolindu-se acrobatic prin aer şi prăbuşindu-se înapoi cu un plescăit zgomotos.
- E un clean! urlă Grişa. Doamne-Dumnezeule, ce mai clean! Cred că are peste două kile.
Claudiu nu avu nici o reacţie. Era prea concentrat la ceea ce făcea. Şi totuşi, simţi că îl străbate un fior de satisfacţie aflând că se luptă cu un adversar atât de puternic şi de strălucitor. Până şi numele i se părea neasemuit de frumos. „Clean... clean...” îşi repeta în gând, ca şi cum cuvântul acesta ar fi avut puteri magice. Mulină cu hotărâre, simţindu-se tot mai stăpân pe situaţie. Nu înţelegea de unde-i venea acea siguranţă a mişcărilor, acea forţă liniştită a braţelor, acea privire cumpănitoare, acea limpiditate sufletească. Pur şi simplu simţea că ştie ce are de făcut şi că o făcea întocmai, fără să-şi irosească puterile, fără să şovăie, fără să se teamă. Palma lui stângă, strânsă pe băţul undiţei, îi spunea că adversarul e tot mai slăbit, tot mai disperat şi mai aproape să capituleze. Urmă un moment de acalmie, apoi o nouă zvârcolire, de o violenţă absurdă, inutilă, în care deznădejdea înfrângerii era vădită. Şi într-adevăr, după această încercare finală, cleanul ieşi la suprafaţă. Îi putură vedea spatele vânjos, puţin arcuit, măsliniu-verzui, corpul alungit, acoperit cu solzi argintii, ochii întunecaţi, gura care i se deschidea şi închidea lent, ca într-un vis, trădându-i oboseala extremă şi, parcă, un fel de tristeţe resemnată.
Ajutat de Grişa, Claudiu trase peştele pe mal. Se simţea mândru de captură şi totodată nefericit să-şi vadă adversarul într-o postură atât de jalnică, de umilitoare. Se aplecă şi, cu o mişcare rapidă şi sigură, scoase cârligul care străpunsese buza de sus a cleanului. Se aşeză în genunchi lângă el, în timp ce Grişa smulgea câteva fâşii de iarbă ca să-i şteargă solzii şi să-l învelească. Din când în când, coada îi zvâcnea, lovind scurt pământul nisipos. În curând avea să moară, şi moartea i se păru lui Claudiu acel lichid întunecat şi rece care umplea ochiul drept al peştelui, ochiul cu care peştele îl privea acum. Era acelaşi lichid care se scurgea, de o vreme, în ochii mamei lui. Acelaşi întuneric inert.
În clipa următoare, fără să se gândească la ce face, Claudiu apucă peştele şi îl aruncă în apă.
Grişa tocmai se întorsese, ţinând într-o mână smocul de iarbă:
- Ce-ai făcut, nebunule? De ce-ai aruncat peştele? urlă cu putere, sălbatic.
Claudiu, buimăcit, nu răspunse. Stătea doar şi se uita la Grişa. Acesta începu să se dezbrace, cu gesturi repezite, nervoase, încâlcite. Când rămase doar în chiloţi, îşi luă un mic avânt şi plonjă în râu. Peştele nu-şi revenise încă. Plutea la suprafaţa apei. Grişa începu să înoate spre el, luptând împotriva curenţilor. Dispăru pentru câteva secunde sub apă, supt de puterea unui vârtej, apoi reapăru şi continuă să înoate. În curând ajunse lângă peşte. Îl apucă în mâna dreaptă şi, încercând să-l ridice, strigă spre mal:
- L-am prins! L-am prins!
Dar peştele îi alunecă din mână iar Grişa fu înghiţit din nou de un vârtej.
Adrian, care rămăsese tot timpul tăcut şi privise şirul întâmplărilor ca şi cum ar fi fost scenele unui film, se întoarse spre fratele lui:
- Doamne, o să se înece!
Priveau amîndoi râul, tot mai îngroziţi.
Trupul lui Grişa nu mai ieşi la suprafaţă. În schimb, peştele fu măturat la mal. Prea slăbit pentru a-şi recăpăta puterile, murise.

4.
Când gemenii intrară pe poartă, Petre era în vârful acoperişului. Se opri din lucru, ştergându-şi cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte.
- Ei, aţi prins ceva?
Nu primi nici un răspuns.
- Nimic, ai? Grozavi pescari mai sunteţi, zise cu ironie, apucând ciocanul şi văzându-şi mai departe de treabă. Zgomotul loviturilor ajungea până departe, spulberându-se în ecouri de-a lungul văii.
- Da’ pramatia aia de fii-miu pe unde-i? întrebă Petre, icnind din pricina unei lovituri mai puternice.
De data asta, tăcerea gemenilor îl făcu atent. Se uită la ei îndelung, bănuitor, simţind că s-a întâmplat ceva grav. Dar nu avu destulă tărie ca să-şi repete întrebarea. Îşi mută privirea de la ei şi şi-o îndreptă către munţi. De-acolo, de pe acoperiş, se vedea până departe. Deasupra crestelor, cerul era senin, fără nici un nor. Nimic nu prevestea vreo furtună. Până la urmă, se pare că avea să fie o zi frumoasă.

Sunt un jucător de rezervă. Întotdeauna am fost un jucător de rezervă. Stau pe bancă şi privesc. Nu strig, nu încurajez, nu dau sfaturi, nu înjur. De fapt, spre ruşinea mea, n-aş şti pe cine să înjur şi pe cine să încurajez. N-am reuşit nici până azi să-mi recunosc coechipierii din teren (şi să aflu astfel a cui rezervă sunt) sau să înţeleg regulile după care joacă. După atâta stat pe margine şi atâta privit, mişcările lor mi se par la fel de caraghioase şi de ilogice ca atunci când le-am văzut pentru prima dată.
Aveam cinci ani. Nu-mi explic de ce crezuseră părinţii mei că aş fi bun pentru sportul ăsta. Când m-au înscris la club, antrenorul s-a uitat la mine lung, neîncrezător: „Tu o să joci libero”, mi-a zis. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul. Nu ştiu nici acum. Presupun că e vorba de un post nedefinit, marginal, desprins de celelalte. Presupun. Dar dacă e aşa, probabil că nici bietul antrenor nu-şi închipuia cât de "libero" o să fiu, cât de străin, cât de detaşat.
Primul meu meci a fost şi singurul în care am jucat. E mult spus că am jucat. Antrenorul m-a împins în teren şi, după câteva secunde de la fluierul de start, văzând că stau înţepenit ca un stâlp de sare, a început să strige la mine: „Mişcă-te, aleargă, hai, hai, ce naiba faci, blegule!?”. N-am apucat să aud mai mult. Mingea m-a lovit în cap şi totul s-a făcut dintr-o dată negru. Nu ştiu dacă fusese şutată cu putere sau era pur şi simplu atât de grea. A fost ca şi cum m-ar fi izbit în plin o ghiulea de piele umplută cu tărâţe umedă.
Pentru meciul acela, părinţii mei cumpăraseră cele mai scumpe şi mai bune locuri. Purtau în braţe buchete mari de flori pentru a i le oferi, la sfârşit, antrenorului. Îşi făcuseră mari speranţe pentru mine. Îşi închipuiau că voi deveni un jucător bun, poate chiar căpitan de echipă. Mă vedeau aievea adunând premii, cupe, medalii, urcând anevoios dar sigur treptele gloriei. Ziua aceea a fost o zi cumplită pentru ei. Nu şi-au mai revenit niciodată cu adevărat de pe urma acelei umilinţe. Îmi amintesc că, în drum spre casă, tata mă purta pe umerii lui. Mama vroise să-mi croiască nişte palme dar el mă ridicase acolo sus, ferindu-mă. „Tare mă tem că de copilu’ ăsta n-o să se aleagă nimic”, a zis mama.
N-am învăţat nici după aceea să joc jocul dar, din pricini care îmi scapă, m-am încăpăţânat să rămân în echipă. Surprinzător, ceilalţi nu au protestat. Poate că s-au obişnuit cu prezenţa mea acolo, pe banca de rezerve. Curând au ajuns să mă ignore complet. Până şi antrenorul, care stătea chiar în dreapta mea, părea să nu observe că exist. Am petrecut aşa mulţi ani, unul lângă altul, fără să schimbăm un cuvânt între noi, fără măcar să ne privim. Jucătorii veneau şi plecau, noi însă rămâneam acolo, nemişcaţi.
Acum aproape că sunt prea bătrân ca să mai joc. Dacă antrenorul ar avea proasta inspiraţie să mă bage în teren, i-aş încurca iremediabil pe toţi, le-aş strica jocul până acolo încât le-ar deveni lor înşile de nerecunoscut. Probabil că m-aş alege cu un potop de înjurături şi de huiduieli, poate şi cu niscaiva sticle de plastic aruncate în cap. Căpitanul echipei ar veni personal să mă apostrofeze, să mă îmbrâncească afară, să mă scuipe între ochi ca pe un venetic, ca pe un amator rătăcit printre profesionişti. Din fericire, cum sunt ţinut tot timpul pe margine, lucrurile merg strună. Nimeni nu bagă de seamă că n-am habar de nimic.
Nici măcar la încălzire n-am fost trimis vreodată. E drept, la câţiva ani de la acel meci nenorocit în care mingea m-a lovit în cap, am încercat şi eu să particip la un antrenament, mai mult dintr-un impuls mimetic decât pentru că mi-aş fi dorit-o cu adevărat. Doar că nici atunci, cu toată bunăvoinţa, n-am reuşit să trec de tuşă. La primul pas făcut, m-am împiedicat şi mi-am scrântit glezna. Medicul echipei m-a trecut pe lista accidentaţilor şi am rămas acolo sezoane întregi. Nici o radieră nu părea capabilă să-mi şteargă numele de pe acea listă. Zi după zi, mă eternizam în banala mea infirmitate. Numele meu devenise totuna cu hârtia pe care era scris; numele meu era hârtia însăşi.
Treptat, trupul mi s-a înăsprit, devenind gălbui şi pergamentos. Din piele au început să-mi răsară litere, ca grâul primăvara. Eram un lan de litere accidentate. Banca de rezerve puţea îngrozitor a cerneală ieftină şi a pastă de pix. Mi se făcuse teamă că antrenorul mă va descoperi şi mă va întreba cine sunt şi ce caut acolo. Ceilalţi coechipieri de pe banca de rezerve începuseră deja să şuşotească. Îi vedeam cum îşi duc mâna la nas şi cum strâmbă din buze a dispreţ şi a scârbă. Chiar şi jucătorii din teren erau tot mai nemulţumiţi. Literele mele îi distrăgeau. Îşi pierduseră concentrarea, se împiedicau în minge ca nişte începători, ca şi cum ei ar fi fost rezervele mele.
Dar antrenorul, spre norocul meu, nu părea să simtă nimic. Rămânea pe mai departe impasibil, neclintit. Vârsta îl schimbase. Devenise un bătrânel cumsecade, bondoc, scund, cu o barbă albă, lungă, patriarhală. Nu mai urla la jucători. Dormea tot timpul cu capul sprijinit de peretele transparent din plastic care ne proteja de ploaie şi de flegmele spectatorilor. Nu deschidea ochii decât atunci când fluiera arbitrul. Unii ziceau că de fapt nu doarme, că doar se preface. Dar mie puţin îmi păsa de asta atâta vreme cât avea nasul înfundat şi nu-mi putea mirosi impostura.
Pe urmă a venit o secetă cumplită. Literele mi s-au uscat şi au început să cadă una câte una, înainte de a apuca să însemne ceva. Trupul mi s-a întors, obosit, la povara lui de carne. Am redevenit inodor. Inofensiv. Invizibil. Totul a reintrat în normalitate.
Acum fiecare îşi îşi vede mai departe de vechiul său rol. Coechipierii mei continuă să joace, să se faulteze, să se îmbrăţişeze, să se scuipe, să se bucure. Antrenorul continuă să tresară la fluierul arbitrului. Iar eu continuu să privesc şi să nu înţeleg nimic.

cum să rămâi tu însuţi
aceasta e cumplita întrebare,
cum să nu te laşi înghiţit de ora confuză
de dinainte de culcare

când mintea ţi se prăbuşeşte
fără zgomot, ca o frunză uscată,
în durerea de a nu fi gândit
nimic, niciodată,

când ochii îţi ard ca două
făclii înmuiate în răşină,
când numele ţi se retrage obosit
până dincoace de vină,

când întunericul se strânge ghem
şi se rostogoleşte în tine
iar ţie ţi se face dor fără să ştii
nici de ce, nici de cine.

„N-are nici un rost să ne uităm”, îmi zice, „noi n-avem niciodată noroc”, şi când îmi zice asta îmi vine să-l strâng de gât, să-i crăp ţeasta cu vechiul meu satâr cu mâner albastru. O zice din superstiţie, pentru că nu-i în stare să suporte gândul că ar putea câştiga. E un om slab, un fricos, un laş. Mă uit la palmele lui albe, grase, transpirate. Mă uit cum şi le frământă, nervos, nerăbdător să afle numerele şi să se termine odată. Degetele i se înfig în podul palmei ca într-o plastilină moale, lăsând în urmă mici dungi vineţii de la apăsarea unghiilor.
Nu-l mai suport. Deloc. Uneori, dacă n-aş fi atât de obosită, cred că l-aş putea ucide. Simplu, aşa cum schimbi pământul dintr-un ghiveci cu flori sau cum speli cu gălbenuş de ou aluatul unui cozonac.
Să nu mă înţelegeţi greşit. În treizeci de ani de căsnicie nu mi-a zis nici măcar o vorbă urâtă, darmite să-mi dea o palmă. Dar asta nu mă face să-l urăsc mai puţin. Nici măcar nu-mi amintesc când am început să-l urăsc. Cred că după ce s-a născut Alexandra. Dar atunci a fost vorba de un fel de scârbă involuntară şi inexplicabilă, de care îmi era ruşine. Mă uitam la el cum îşi înmoaie pâinea în ciorba de perişoare şi mi se făcea greaţă. „Stai cu mine până termin de mâncat”, îmi zicea, văzând că plec din bucătărie şi-mi caut de lucru în altă cameră. Nu-i plăcea să mănânce singur şi, în timp ce mânca, se apuca să-şi povestească ziua, mereu aceeaşi zi. Eu îl ascultam zâmbind uşor, încercând să par atentă, dar tot ce vedeam erau buzele lui unsuroase şi fruntea năduşită. Treptat, ura mea a devenit tot mai lucidă şi mai intensă. Nu mai era vorba de o simplă greaţă, ci de o repulsie violentă. Îl uram pentru că îmi zicea zi de zi aceeaşi poveste idoată. Pentru că mesteca zgomotos şi îşi sugea măselele. Pentru că făcuse o burtă care îi atârna obscen peste cureaua pantalonilor. Pentru că se păta mereu cu muştar sau cu ulei. Pentru că vorbea prea tare la telefon. Pentru că se lăuda că s-a lăsat de fumat dar îşi găsea zilnic scuze ca să coboare în pivniţă şi să fumeze, ca un biet adolescent. Pentru că gemea în somn. Pentru că îi plăceau telenovelele şi pufuleţii cu multă sare. Şi pentru că nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că aş putea fi altcineva decât credea el că sunt. Îmi pot da seama după felul în care muşcă dintr-un castravete murat sau după felul în care se scarpină pe burtă că nu va fi niciodată în stare de un asemenea gând.
„Nici nu ştiu de ce mai jucăm”, îmi zice, „de ce ne pierdem vremea, de ce ne chinuim”, dar în fiecare săptămână o ia de la capăt, îşi cumpără bilete, le întinde pe masa din bucătărie, apoi se întreabă interminabil ce numere să încercuiască. Ziua Alexandrei, ziua mea, data căsătoriei, toate astea sunt pentru el doar nişte cifre de încercuit pe biletele de loterie. E cumplit să-l vezi cum stă acolo, cocârjat deasupra biletelor, prăvălit într-o transă nătângă, mormăind numere, căutând cu o încrâncenare disperată coduri, sensuri, combinaţii câştigătoare.
Uneori, duminica după-amiaza, când ne cufundăm în fotoliile vechi şi desfundate din faţa televizorului, uitându-ne la vreo emisiune în care invitaţilor li se pun hamsteri în cap sau li se cere să bea în cinci minute cinci halbe de juma’ de litru cu bere nealcoolizată, îmi spun că viaţa noastră împreună a devenit la fel de absurdă ca scenele astea. Stăm acolo, nemişcaţi, o oră, două, o mie, lumina hipnotică a televizorului ni se scurge lent în ochi, hamsterii se plimbă pe umerii unui bărbat tânăr care zâmbeşte stânjenit, halbele se golesc, firicele de bere se preling pe bărbiile rozalii ale concurenţilor, publicul chiuie, urlă extaziat, aplaudă în picioare. Iar noi aşteptăm. Pauza de publicitate, ştirile, marea extragere 6 din 49.
„Iar n-am câştigat”, răbufneşte amar, lovindu-se cu palmele peste genunchi, după ce o reporteriţă cu sâni uriaşi a anunţat numerele norocoase. „Ţi-am spus să nu mai speli haine în sfânta zi de duminică, mai ales dimineaţa, când intră popa în biserică. De aia n-am câştigat. Suntem blestemaţi de Dumezeu!”
Îl ascult şi simt cum mi se face scârbă, de el, de imputarea asta meschină, de numerele norocoase şi nenorocoase, de bătrânii cu sacoşe de rafie care fac coadă la Loto, de acel Dumnezeu de care se folosesc toţi ca de o scuipătoare pentru speranţele lor sordide. Dacă mi-ar sta în putere, i-aş arunca pe toţi în maşina de spălat, cu tot cu hamsteri şi halbe de bere, sacoşe de rafie şi bilete de loterie. I-aş arunca în centrifugă, aş pune maşina pe programul lung şi m-aş duce să mă culc.