sâmbătă, 14 februarie 2009

Se facea ca suntem amandoi acolo (tu si eu). Stateam in camera cu televizorul pe scaunul de la masa, cel de vizavi
cu patul. Cel rosu. Dar in acelasi timp parca stateam
si pe pat. Si tu tot la fel. Puteam oricum sa privim
pe fereastra. Si sa vedem furtuna de afara. Incepuse o
furtuna puternica. Nori negrii erau pe cer si copacii
din curte se lasau indoiti de vant in toate drectiile.
Mult praf si frunze erau in aer. Aveam
impresia ca ma uit la televizor prin acel geam. Si deci
nu-mi venea sa cred ce se intampla.
Furtuna se amplifica, isi marea forta devastatoare, doar
era o furtuna pusa pe distrugeri mari. In casa ma lovesc de-o atmosfera de incordare continua. Tie, din cate imi
aduc aminte, iti simteam prezenta tot timpul. Stiu, normal, erai acolo, dar iti simteam prezentza
altfel, habar n-am cum. Deodata, atentia ne este
atrasa de o rafala puternica. Mai violenta decat toate de pana atunci. Asistam
la un peisaj apocaliptic. Ne strapunge iminenta sfarsitului. Cerul era negru de nori
negrii si fiorosi (poate ca si imaginea de ieri, norii
de ieri, cei negrii si fiorosi, m-a influentat),
vantul sufla inimaginabil de TARE; pomii, praful si
frunzele sunt in delir. Se misca totul ametitor. Casa se inclina intr-o parte, TOATA
casa, si trosneste sub puterea macabra a
vantului. Veranda de la intrare, cea de fier, este pusa
la pamant, zdrobita de o rafala uriasa. Vantul isi arunca bratele invizibile
dinspre poarta spre gradina. Atunci, eu te trag din
locul unde presimteam ca o sa se intample
ceva rau (o sa cada pesemne tavanul sau mai stiu eu ce).
Ma gandeam unde o sa stam noi in continuare si nu
eram cuprins de groaza sau frica, asa cum cred ca ar fi fost
normal, ci doar de TRISTETE. Ea a ramas
in mine pana acum

0 comentarii:



Posts Relacionados