TeXTe

O frunză căzu în golul aerului trăgând destinul lumii după ea. Tot ce existase cu o clipă înainte dispăru ca şi cum moartea, travestită în veşnicie, ne ademenise şi apoi ne înghiţi aidoma unui copil obez. Nu mai era nimic pe care să-l recunoşti ca parte a lumii. Nici măcar vântul fugind de sine în vârtejuri de foc. Deşi se mişcau la fel ca înainte oamenii nu mai erau în locurile lor. Muriseră subit, în catastrofa clipei, fără măcar să bage de seamă. Ţi se făcea milă privindu-i cum trec grăbiţi pentru a pune la cale tot soiul de strategii. Nimic nu suspectau că s-ar fi petrecut prin căderea unei singure frunze. Cu atât mai puţin moartea lor. Totuşi o moarte răbdătoare. Concesivă. Nu-i luase cu totul din ei înşişi. Îi decojise doar din tot ce voiau să nu piardă. Din tot ce iubeau cu siguranţa absurdă că e veşnic.
Îndărătnici din fire rămâneau aici perfecţionându-şi iluziile şi tot amânând darea de seamă că de fapt au murit.