TeXTe

Ianuarie. Anul nimănui: 2008. Zăpadă caldă. De 15 grade. Rămasă în cer. Aici, pe jumătate ucişi de trupuri, pe jumătate de sărăcie, oamenii. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Cerul se face foarte mic. Îl iau în palmă. Un bulgăre într-adevăr cald. De 15 grade. Dreapta, stânga, sus, jos, înainte, înapoi, adevăr, minciună, frumos, urât...destinul zilei nu mai are nicio noimă. Nicio direcţie. Încep să-l caut printre ridurile din plamă pe Dumnezeu. Trebuie să-i pun cea mai veche şi caraghioasă întrebare: de ce? Asta pentru că cerul a început să se topească. Aici am găsit ceva grozav de asemănător cu mirosul mâncării mamei. Dar nu pot nici să muşc. Nici să beau. Nici să explic. Îmi pun mâna la ochi, aşa cum făceam în copilărie. În formă de binoclu. Ceva, ceva tot am să aflu. Acum merg altfel. Undeva. În mine. Văd un indicator pe care scrie: 33. E Timpul jucând pocher cu Viaţa. Îmbătrâniţi. Mă pun lângă ei şi îi întreb dacă Dumnezeu a trecut pe aici. Se întorc scuipând. De parcă gurile le sunt pline cu tutun. Apoi îşi continuă jocul. Mi-e frig. Mă strâng în braţe. Sunt foarte mic. Anul nimănui mi-a intrat în sânge.
- Mai sunt 2008 de singurătăţi!
Unul dintre jucători îmi spune ameninţător asta. Mă îndepărtez şi încep să număr. Moartea, neîngropată, merge pe străzi. Şi numără mult mai repede decât mine.