TeXTe

- Auzi?
- Ce să aud?
- Bătrâna strigă.
- E motanul vecinilor. Ştii că obişnuieşte să sară pe acoperiş.
- E alt sunet. Strigă. Este ea. Nu motanul.
Noaptea asta totul se răci brusc. Până şi mâinile ei, în pat, erau ca nişte atingeri de frig formate spontan la marginea frumuseţii trupului.
- De cine ţi-e frig?
- Vechea mea spaimă. Ştii prea bine.
- Moartea?
Râsul meu, mai mult speriat, făcu ocolul camerei şi se opri în dreptul crucii de fier atârnată de perete. Strigătul bătrânei era mai puternic decât tăcerea unui nedesluşit început de rugăciune. M-am dus să deschid uşa ce ţinea lumile departajate chiar dacă prin ea puteai lesne auzi ce face bătrâneţea, ce face tinereţea, cât sunt amândoua de neputincioase în faţa ravagiilor pe care le practica de atâta amar de timp... timpul. Clanţa de aramă era mai rece decât mâinile ei şi deopotrivă decât un soi de presimţire căreia nu am putut sa îi dau vreun nume. Am deschis. Era adevărat. Bătrâna mă striga. Nu era un strigăt de ajutor propriu-zis. Mai mult o nevoie de a lăsa în urmă felul ăsta nenorocit de singurătate pe care, de o vreme încoace, numai bătrâneţea îl putea impune in viaţa oamenilor. Cu câteva clipe înainte vomitase. Trupul îi devenise o miasmă de acru. Rămăsese învelit în vechea cămaşă de in. De un alb curat ca şi părul ei. M-a privit vorbind din albastrul ochilor mai convingator decât orice laureat al premiului Nobel în ziua cand îi fusese decernat premiul.
- Mă doare!
- Unde?
- În piept. Şi durerea asta se duce aşa, nu ştiu cum, pe mâini în jos. Ca un vierme.
- Aşează-te aici. Lasă. Trece.
- Aşa ceva nu am mai simţit până acum.
- Va fi bine. Chem salvarea.
- Cum crezi. Dar sa ştii că e o durere cum nici la naştere nu am simţit.
- Maica mea, trece şi asta. Lasă. Ai să vezi.
- Nu ştiu. Acum doar e vremea...
În urma ultimelor ei cuvinte toată prezenţa lumii se restrânse într-un ghem de tăcere care, dintr-o clipă într-alta, stătea sa se răsfire dezvăluind, în sfârşit, ce anume suntem. Salvarea apăru târziu, cu alarma ei la fel de albastră la culoare ca şi ochii bătrânei. Între durerea din piept şi apariţia maşinii am reuşit să tac împreună cu ea atât de intens încat, de la copilărie si până în momentul ăsta blestemat, timpul mi s-a arătat a fi nu mai mult decât un fluierat nătâng scurs dintre buzele nebunului satului. Bătrâna m-a privit pentru ultima dată aşa cum obişnuia sa mă privească în ultimii 33 de ani. Oamenii îmbrăcaţi în alb au început să îi acorde ajutorul. Perfuzii, calmante, electrocardiograma... apoi am plecat spre spital înghesuiţi în maşina care, mi-am dat seama pe loc, nu avea alt rol decât de a prezenta oficial lumii anticipata moarte a bătrânei.
- Câtă civilizaţie!
Ţipătul din mine semăna cu al ei după ce infarctul îi cuprinse tot muşchiul inimii şi deopotrivă cu al pisoiului ce obişnuia sa sară pe acoperişul casei noastre mai mult dintr-un instinct de vecinătate. La spital uşile se dăduseră la o parte cu forţa pe care numai misterul nopţii şi al vieţii o pot stârni. Am aşteptat. Ea mi-a spus că avea dreptate de prima dată. Bătrâna strigase atunci. Singură. Fără ajutorul nimănui. Ne-am plimbat de-a lungul sălii de aşteptare ce avea un miros de clor şi de tragedii latente. A doua zi dimineaţa am ajuns în dreptul salonului unde fusese internată. Un pat gol stătea în dreptul uşii. Genunchii mi s-au făcut lichizi şi, pentru o clipă, m-am prăbuşit în golul aerului ca un obiect mai vechi decât ideea de spital. Dar, nu ştiu cum, am îndrăznit să pun mâna pe clanţa uşii. Nu mai era rece. Dincolo bătrâna stătea dormind, pe patul ei de la perete, cu mâna sub cap. Un copil cu trup de bătrân ce parcă îşi trăia primul său vis. Ce uşurare! Ce fericire nemaitrăită! Dintr-o dată, ca un nufar imens, în piept mi s-a deschis o speranţă mai colorată decât masca celui mai talentat clovn. Am stat lângă ea auzind cum doarme şi cum încă strigă după ajutor. S-a trezit brusc şi ne-a recunoscut imediat. Mintea îi rămăsese fixată pe vechile deprinderi de a înţelege lumea. Ne-a spus că nu a visat nimic şi că pieptul încă o doare.
- Trece. Nu îţi fă griji. Te iubim. Mâine te luăm acasă.
Cuvintele mele erau în deplin acord cu cea mai adâncă neîncredere a ei. Poate tocmai din cauza asta nu a contestat scenariul rămânerii în viaţă pe care îl creionasem forţat. Stângăcia mea o vedea acum mai bine ca niciodată. Dar nu mi-a spus ca sunt ridicol. Ne-a privit pe amândoi. Albastrul din ochi s-a prins de cuvinte precum ploaia de pământ:
- Să ştiţi că eu v-am iubit.
- Ştim. Acum odihneşte-te.
Cuvintele mele încercau să ţese în aer o încurajare credibilă. Dar ochiuri mari de vid şi tristeţe făceau din camera spitalului un fel de năvod prin care ieşeau, una câte una, toate întâmplările vieţii ei. Chiar dacă trăite rămăseseră la fel de inexplicabile, ascunse în ceea ce le făcuse să fie, ambigue şi paradoxale.
A doua noapte îşi începu jocurile de întuneric şi aşteptare ca într-un şotron în care clipele făceau salturi în gol. Înainte de a pleca ne spuse să nu ne grăbim.
- Veniţi când puteţi.
- După cinci ajungem.
- Bine.
Din ochii ei albaştrii bătrâneţea se desprinse ca o cataractă operată la timp. Strălucirea rămasă în loc aducea mai degrabă cu o speranţă fantastică ce numai vieţii nu îi putea aparţine. Sigur lumea de dincolo, în care ea credea fără rest, îi făcuse măcar un semn cu ochiul. Ne-am despărţit simplu, obişnuit, fără cuvinte mari şi nici asigurări de viaţă.
- Eu cred că ea a trecut de momentul critic. Să ştii că o să vină acasă.
Ziua începuse aşa cum obişnuiam noi să o trăim. Cu diferenţa că bătrâna era acolo, în spitalul acela mare care avea morga retehnologizată. În jur de ora cinci, gata pregatiţi să pornim spre ea, telefonul sună insistent. Ea îndrăzni să răspundă. În aer se făcuse o gaură de dimensiunea trupului bătrânei. Un pregnant miros de acru şi umezeală umplu cuvintele asistentei care fusese însărcinată sa ne anunţe decesul. Moartea înlocuise viaţa bătrânei ca o maşină ce tocmai prinsese un loc în parcarea de la Mall.
- Unde e? De ce tocmai acum? Mai putea să trăiască! Era atât de încrezătoare! Mi-a făcut cu mâna în semn că ne vom revedea cât de curând.
- Maica mea dragă!
Ţipătul semăna foarte bine cu zgomotul făcut de pisoiul vecinilor atunci când ateriza din senin pe acoperişul casei noastre.
- Stai liniştită. Nu Maica ţipă. Ea e bine. Doar pisoiul Jimy îşi face de cap pe acoperiş.
Noaptea asta se făcuse mai frig decât tot frigul adunat în podul palmei mele de pe toate clanţele pe care le-am atins de-a lungul vieţii.
Intrasem în toamnă. Moartea bunicii ţesea în aerul începutului de octombrie fire subţiri de lumină fără dorinţa de a prinde pe cineva în ele. Doar sufletul meu se zbatea aici ca o insectă neputinciosă să plece odată cu ea mai departe de obişnuitul mers al vieţii.