TeXTe

Era un parc mic. Tare primitor. Te simţeai în el ca într-o găoace. Dar nu aveai sentimentul că eşti captivul cuiva. Pe atunci, după câte îmi amintesc, nici chiar ţie însuţi. Erau aici băncuţe din lemn şi câţiva castani. Pe ele se aşezau deseori personaje ciudate. Deşi aveau înfăţişare omenească mi se părea că sunt altceva decât vedeam eu că sunt. Atunci, cuprins de-o nestăpînită curiozitate, mă ascundeam după tulpinile groase ale castanilor şi de acolo întrebam:
- Cine sunteţi voi cu adevărat?
Fără să se uite vreunul în direcţia mea răspundeau teribil de liniştiţi:
- Viaţa.
Din poveşti eu aflasem că viaţa are altă înfăţişare. E necuprinsă şi nicidecum nu poate încăpea într-un părculeţ, aşezată comod în câteva trupuri. Nu-i credeam. Şi, prin nu ştiu ce simţ al dreptăţii, le strigam:
- Mincinoşilor!
Ei nu se supărau şi leneveau în lumina unui soare blând. De septembrie.
De-a lungul anilor mincinoşii se schimbau. Cert e că nu mai semănau cu cei pe care îi văzusem prima oară. Cu feţele lor se întâmplase în primul rând ceva. Şi ceva rău. Se uscaseră ca merele pe care mama le punea pe geam la soare. Oricum, mincinoşii se urâţiseră.
Stăteau privind lung. Se asigurau între ei că văd ceva foarte departe. Tare ciudaţi îmi mai păreau. Şi tot în vremea asta eu, nerenunţând la vechiul obicei de a întreaba, strigam:
- Cine sunteţi!?
Pe acelaşi ton, ba chiar mai resemnat, răspundeau fără să mă privească:
- Viaţa.
Nici acum nu eram de acord. Nu puteam fi. Încă deţineam cunoaşterea aceea din poveşti că viaţa nu se strică niciodată.
Anii, ţinând cont de drumul misterios pe care trebuiau să-l urmeze, dispăreau aproape nevinovat, precum păsări ce merg la culcare. Parcul era tot acolo. De data asta însă găoacea era spartă. Nimic nu era primitor. Castanii cocoşaţi întunecau pământul cu umbrele lor bătrîne iar băncile putreziseră. Ei nu mai erau aici. Soarele acelui septembrie plecase şi el în altă lume. În jurul castanilor câteva umbre dădeau târcoale. Îmi părea că sunt cei pe care îi strigasem mincinoşii. Deşi nu mai înţelegeam nimic, din tristeţea ce pusese stăpânire pe mine reuşisem să întreb umbrele:
- Cine sunteţi cu adevărat?
Atunci, amestecate precum gânduri ale nimănui, bolborosiseră:
- Viaţa.
De data asta cineva din mine nu îmi mai îngăduise să mă împotrivesc. Tăceam, fără nici un ajutor care să mă facă să cred altfel. Tăceam înfricoşat. Tăceam a uluire şi a spaimă. Tăceam.