TeXTe

Trupul imens al aerului transpiră rece. Ceva esenţial din oameni s-a îmbolnăvit de urât. Am simptome de om bătrân: mă dor oasele, gândesc sub formă de reflex întâlnirea cu ceilalţi. Cu mine însumi. Zgomotele străzii îmi par existenţe anonime ce se pierd în umezeală. Nimicul cu singurătatea dansează înăuntrul lucrurilor un vals demodat. Prezenţa mea şi-a diminuat trăsăturile până într-acolo încât nu o mai pot recunoaşte nici măcar în oglinda murdară a zilei. Semnez în fiecare clipă poliţa, fără nicio valoare, renunţării. Semnez cu restul de tinereţe în josul paginii pe care nu am reuşit să mă scriu, nici măcar să mâzgălesc ceva din mine. Semnez dându-mi un autograf de inutilitate, cu gestul mecanic al cuiva îndoctrinat să trăiască înăuntrul unei morţi pe care toţi ceilalţi, excesiv de optimişti, o numesc existenţa umană.
Trupul aerului se descompune vizibil în molecule de ceaţă. O viaţă minusculă, însufleţită de ridicol, trece strada. Nu o mai văd. Cred că a fost a mea.