TeXTe

Poate sunt un dobitoc care refuză să se vadă pe sine astfel. Un dobitoc nu chiar bătător la ochi. Unul ambalat în tot soiul de gânduri profunde. Un dobitoc acreditat de către ceilalţi ca fiind un tip misterios, ce dispune de o minte labirintică şi care cu siguranţă are surprizele ei. De fapt un ins plin de incoerenţe, un împiedicat printre marile idei despre om, un stângaci în emoţii şi dorinţi, un neputincios să ţină pasul cu salvatoarea mediocritate a lumii. Atunci de unde sentimentul că gândurile mele folosesc unei înţelegeri mai adânci a vieţii? De unde aroganţa acestei simţiri ce ştie, nu ştiu de unde, că-i tare bogată, miruită chiar cu darul deplinei înţelegeri? Să fie o altă ipostază, teribil de arogantă, a condiţiei dobitocului? Dilema asta mă strâge de gât. La începutul sufocării de mine însumi simt că în condiţia dobitocului mi-ar merge foarte bine. Aş avansa în funcţie, aş avea pornirea să cred că toate mi se cuvin, aş excela în reuşite de tot soiul. Dar nu-mi merge bine deloc. Nu avansez. Nu am nici umila senzaţie că mi s-ar cuveni ceva. Nicio reuşită nu-mi dă târcoale. Atunci? Rămân înlăuntrul dilemei ăsteia ca un condamnat la nicio răspicată dare de seamă despre ce sunt cu adevărat. Tentaţia de a fi dobitoc e mai mare decât aceea de a nu fi. Condiţia din urmă e cea mai primejdioasă. Te stoarce de tot sângele din gânduri. Vrea să mănânce până la ultimul rest de fiinţă din tine. Dar tentaţia de a fi dobitoc nu reuşesc să o duc până la capăt. Să-i găsesc împlinirea în simplul meu fapt de a fi. Pe cea de a nu fi dobitoc o găsesc utopică. Situat între, cu o identitate obscură formată din atât necunoscut mizerabil despre mine, rămân pradă acestui cinism de fiecare zi, subversiv, poate salvator, ce-l strigă întrebarea: sigur nu eşti un dobitoc!?