TeXTe

Ploaia se prelinge pe geam aidoma unor gânduri tulburi care nu spun nimic. Cerul stă ascuns în casa întunericului. Ca un copil tâmp. De aici scoate limba întregii lumi. Nu ştiu nimic despre mine. Nu am certitudini. Dar şi incertitudinile serioase îmi lipsesc. Stau în mine însumi ca pe un peron. Îmi par că aştept ceva.
Trebuie să te grăbeşti! Trebuie să prinzi şi tu un loc în viaţă!
Cineva îmi strigă în urechi. La început are rezonanţa unei ameninţări. Apoi percep vocea ca pe un strigăt retoric, şubrezit, caraghios.
Ploaia mi-a intrat în casă. Se scurge pe un perete. Dâra ploii seamănă grozav cu viaţa unui om: fragilă, cotind în stânga ori în dreapta, la întâmplare, subţiindu-se la margini tot mai mult până nu mai rămâne niciun strop.
Oare ce fac morţii pe ploaia asta?
Oare ce face viaţa pe ploaia asta?
Oare ce din noi încetează să mai fie pe ploaia asta?